O viață pentru doi

 

Viața, un dar oferit oamenilor de natură sau Divinitate, are principii ce trebuie însușite, respectate și înțelese. La naștere, codul genetic oferă fiecărui individ o foaie de parcurs unică și personalizată. În funcție de vârstă, ea cuprinde principalele etape ale vieții, cu particularități specifice și trăsături comune.

De aceea oamenii de vârste diferite nu gândesc, nu se comportă la fel și nu au aceleași preocupări. Este regretabil că o parte din semeni, din diverse motive, nu reușesc să parcurgă toate etapele și cu viața își încheie mai degrabă socotelile. Ajunși la maturitatea biologică, tinerii se confruntă cu o provocare unică și dificilă. La ambele sexe se activează genele unor instincte naturale și trebuie să decidă cum au de gând să parcurgă următoarele etape ale vieții. Reacțiile diferite confirmă că regulile nu sunt valabile pentru toți membrii generațiilor tinere. Unii consideră că nu sunt pregătiți pentru căsătorie, preferă să trăiască singuri, liberi și indepedenți. Alții nu reușesc să-și găsească perechea și odată cu trecerea timpului nu se mai gândesc la viața în doi. O categorie extrem de redusă ca număr și-ar dori traiul în doi, însă o mutație genetică le blochează voința și atracția față de sexul opus. Desi­gur, dragoste cu sila nu se poate face, însă cum trebuie percepută tendința persoanelor de același sex, hotărâte să ducă o viață în doi. Mai ales că societatea românească, și nu numai, niciodată nu ar fi de acord cu o căsătorie legitimă între homosexuali. Da, însă motivația nu obligă societatea ca față de această categorie socială sau altele care refuză căsătoria să aibă o atitudine ultraconservatoare. Câtă vreme „disidenții” își văd de treabă și pe nimeni nu deranjează, dreptul și decizia lor trebuie respectate. În condiții normale, viața în doi este echivalentul familiei ce reprezintă celula de bază a societății, rezultată din căsătoria legitimă. Când actuala societate își devoalează deficiențele, persoanele publice evocă regulile familiei tradiționale. Oare chiar nu înțeleg că ele au devenit istorie? Să ne amintim că, înainte de colectivizare, majoritatea populației a trăit în mediul rural, în comunități închise. Însurățeii se cunoșteau din pruncie, iar întemeierea familiei era influențată de părinți și poziția lor socială în comunitate. Familia tradițională, bogată sau săracă, a fost unită, membrii au avut grijă unii de alții, iar bătrânii, înțelepții familiei, s-au bucurat de atenție și respect. În casa unde au conviețuit trei generații, bătrâni, adulți și copii, viața în doi pentru cei tineri nu a fost ușoară. În folclorul românesc, relația dintre noră și soacră, nu întotdeauna prietenoasă, a rămas proverbială. În familia tradițională, legea vieții în doi au făcut-o moralitatea și jurământul depus în fața altarului în prezența preotului, cu ocazia cununiei religioase. Industrializarea țării din regimul trecut nu a afectat regulile familiei tradiționale. Posibilitatea de a face navetă a permis tinerilor veniți la oraș să mențină relația cu părinții și copiii rămași la țară. Viața în doi pentru generația tânără s-a deteriorat în anii democrației. Familia destrămată, rezultat al plecării unuia dintre soți în străinătate, nu mai reprezintă celula de bază a societății. Povestea ochilor care nu se văd se uită se reflectă în numărul mare al divorțurilor din noua democrație. Dar nici pentru tinerii rămași acasă, viața în doi nu stă pe roze. Mulți au alte priorități și nu realizează că amânarea căsătoriei și înaintarea în vârstă scad șansele aducerii copiilor pe lume. Fenomenul asociat cu migrația și liberalizarea avortului provocat se reflectă în scăderea natalității, pericol pentru viitorul națiunii. Multe cupluri nu sunt educate și pregătite pentru viața în doi ce impune obligații și responsabilități, mai ales când vine vorba de copii. Tineri ce provin din familii educate, cu stare, fac nunți fastuoase și nu după multă vreme divorțează, pe motiv că au caractere diferite. Generația mea și cele apropiate mie, dacă am fi ținut seamă de greută­țile prin care am trecut prin viață, puteam divorța de cel puțin zece ori. La bătrânețe, viața în doi devine și mai complicată. Cu răbdare, toleranță, fără prea multe observații și puțină sănătate, cu bune și rele, ea poate merge mai departe. Semn că hainele bătrâneții nu ar fi atât de grele. Numai că singurătatea, fenomen greu de suportat, confirmat de mulțimea centrelor de bătrâni (azile), arată că tinerii nu sunt pe aproape, încât să aibă grijă de părinți. Oricum, cei care au reușit să parcurgă toate etapele vieții și față de societate și-au făcut datoria înseamnă că nu au trăit degeaba.

 

prof. Vasile ILUȚ