de Gheorghe Pârja
De când am început să cunosc mai bine istoria
României, am perceput o legătură de rădăcină între Maramureș și părțile
bucovinene, moldovene și basarabene. Așa, în călătoriile mele prin aceste
spații am avut drept pavăză Luceafărul eminescian, sceptrul cărturăresc al lui
Dimitrie Cantemir, ori lacrima neștearsă a lui Grigore Vieru. Acum când scriu
aceste rânduri, mi-am dat seama că în partea asta românească se află centrul de
greutate al prieteniilor mele, mai ales literare. Drumurile voievodale nu au
plecat din mine. De aceea tresar la această parte de spirit românesc. Cum mi
s-a întâmplat recent după lectura cărții medicului Grigore Crăciunescu, „Jurnal
de tinerețe”, Editura Eurotip, 2023, Baia Mare, cu o prefață de Dana
Buzura-Gagniuc.
Deși autorul și-a propus o reactivare a memoriei
prin descrierea unor momente din prima parte a vieții lui, cartea are
reverberații etnografice, folclorice sau lingvistice din Centrul lumii în care
a trăit. Care este satul Soloneț, un sat de lângă Suceava. Aburul marelui povestitor
de la Humulești se ridică din textul cărții încă de la prima pagină. Ca un duh
al locului se împlinește constatarea călinesciană de a ilustra copilăria
copilului universal. Copilăria cu boacăne și năzbâtii, cu pozne și lăptăria de
acasă. Dar copilul Grigore este marcat de evenimentele care au lovit în
zidurile timpului. Cum a fost revoluția din Ungaria, sau dijmuirea cherestelei
pentru sovietici. Pe ecranul memoriei autorului s-a reactivat atmosfera din
acei ani “când în sat venea o dubă neagră și-i ridica pe unii oameni, despre
care apoi nu se mai auzea nimic.” Și copilul devine un seismograf al istoriei.
Apoi revine la farmecul vârstei inocente. Descrie cu
sensibilitate așteptarea marilor sărbători de peste an, cu toate ritualurile de
la țară. Cu iernile pe uliță, copilăria alunecă pe sănii, schiuri ori horțoabe.
Și copilul Grigore mergea la urat de Anul Nou cu sora lui, Luța. Primeau mere
frumoase și colăcei. Prin satul Soloneț curge râul cu același nume, în jurul
căruia s-au petrecut episoade mai relaxate, dar și tragice. Aflăm și despre
felul în care este marcată sărbătoarea Sfântului Gheorghe. Cu observații de
etnograf și condei atrăgător este descris obiceiul nunții la Soloneț, în
copilăria medicului-autor. “Astfel, o nuntă în copilăria mea începea joi și se
termina marți pe la prânz, iar oamenii petreceau în tihnă.”
Mi-au atras atenția popasurile maramureșene ale
elevului Grigore Crăciunescu. Scrie autorul: „Toate vacanțele de liceu le-am
petrecut la Bocicoiu Mare, ca angajat al Districtului CFR din localitate.” Unde
un unchi al lui lucra la căile ferate. Aici cunoaște primii fiori ai dragostei
pentru Kati Balaș. Ajunge și la Sighetul Marmației și Lunca la Tisa. Sunt
evocați apoi anii de la Liceul „Ștefan cel Mare”, din Suceava, cu profesori și colegi.
Inclusiv acel tango cu profesoara de matematică. În finalul cărții, autorul
rememorează câteva momente din devenirea lui în câmpul muncii. De la tehnolog
principal la ICIL, la profesor suplinitor în Soloneț. A avut și performanțe la
handbal. Sunt episoade ale tinereții, acomodări cu viața, limpeziri de destin,
până la admiterea la facultatea de medicină.
Devine un apreciat medic stomatolog. Dar autorul
nostru a exersat și viața politică. A fost primar al municipiului Pașcani și
parlamentar liberal. Din inițiativa primarului Grigore Crăciunescu, municipiul
Pașcani s-a înfrățit cu orașul Ialoveni, din Republica Moldova. Unde a ridicat
o troiță în memoria ostașilor români căzuți în ultimul război mondial. Toate
acestea, și multe altele, ar putea constitui subiectul altor pagini. Până
atunci, remarc sinceritatea confesiunii din această carte, în care junețea și-a
cerut dreptul la viață. Spre lauda sa, autorul ne-a dăruit o carte în care
confesiunea se împletește fericit cu descrierea epocii în care s-au petrecut
întâmplările vieții unui tânăr român. În carte am aflat multe similitudini cu
propria mea devenire dintr-un sat maramureșean.
Doamna Dana Buzura-Gagniuc scrie în prefață: „Doar
cine nu-l cunoaște pe doctorul Grigore Crăciunescu nu știe că, între el și
timp, n-a fost niciodată o relație amicală, molcomă, liniștită. Că el nu i-a
dat voie timpului să treacă degeaba, să se așeze fără rost, să pună și să
depună praf peste amintiri. Poate de aceea amintirile sale sunt atât de clare,
de lustruite, spuse cu precizia doctorului care-ți citește sufletul.” Eu am
citit cartea în cheie sociologică, în oglindă, comparativă între satul din
carte și satul meu din Maramureș. Lucrarea doctorului Crăciunescu este, pe
lângă valoarea confesiunii, și un prețios document de epocă. O carte care
vindecă amintiri. Da, podoabe pentru taina sufletului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu