Justiția a decis. Se redeschide cel mai greu dosar penal din ultimii 35 de ani. Al doilea dosar de genocid. După cel care a condus la asasinarea lui Nicolae Ceaușescu. Spre deosebire însă de ceea ce s-a întâmplat în 1989, de această dată Justiția a căzut în cealaltă extremă. Un proces sumar este înlocuit cu un proces gen Nürnberg.
Un proces care nu se poate termina pe parcursul
vieții principalului acuzat, Ion Iliescu. Și probabil nici pe parcursul vieții
celorlalți inculpați. Dacă se va întâmpla ca acest proces să fie dus până la
capăt, ei vor fi eventual condamnați în contumacie. Dar de ce afirm eu că avem
de a face cu un Nürnberg doi?
Ceea ce este pozitiv în ampla anchetă efectuată de
procurorii militari, o anchetă întârziată aproape 35 de ani, este că în urma
investigațiilor efectuate și a probelor administrate, aceștia au ajuns la
concluzia că în România, în decembrie 1989, nu s-a produs o Revoluție, ci a
avut loc o lovitură de stat orchestrată din exterior de serviciile secrete
sovietice și nu numai, iar din interior de un nucleu de personaje de la vârful
Partidului Comunist și de la vârful Armatei, legate cu un cordon ombilical de
Moscova. Indiferent cum se finalizează acest dosar, el este important pentru
stabilirea adevărului istoric. Cât privește organizațiile de revoluționari, și
aici ar trebui trasată în viitor o linie de demarcație, au existat sute de
persoane care și-au dat viața, declanșând o mișcare de tip revoluționar care
ulterior a fost deturnată de autorii loviturii de stat. Acești oameni sunt
eroi, iar memoria lor trebuie cinstită ca atare. Numai că lor li s-au adăugat
mii și mii de impostori. De falși revoluționari. Aceștia au apărut ca
ciupercile după ploaie imediat după extragerea cuplului Ceaușescu din Comitetul
Central la orele prânzului în data de 22 decembrie 1989. Toți aceștia
beneficiază în mod abuziv de o serie întreagă de drepturi și de înlesniri pe
care societatea le acordă. O situație care mai devreme sau mai târziu trebuie
să inceteze. Dar dincolo de adevărul istoric, avem de-a face cu o cauză penală
pe care trebuie s-o privim ca atare.
Un dosar uriaș. În care sunt chemate mii de victime,
răniți ai evenimentelor din 1989 sau de urmași ai acestora, mii de martori și
sunt administrate sute de mii de probe, înscrisuri, procese verbale,
fotografii, filme, legitimații, cartușe și alte probe materiale. Administrarea
acestora într-un proces care, obiectiv vorbind, ar avea amploarea procesului de
la Nürnberg, presupune îndeplinirea unui mare număr de condiții.
Este necesar, în primul rând, să fie identificat un
spațiu corespunzător pentru că procesul fiind, prin natura lui public,
presupune asigurarea tuturor condițiilor pentru ca miile de persoane implicate
să poată participa la lucrări. O asemenea sală nu a fost alocată de autorități
pentru desfășurarea unui astfel de proces. În al doilea rând, pentru audierea
de către un singur complet a unui număr atât de mare de persoane, este necesar
să existe, pentru această cauză, procurori și magistrați dedicați care mult
timp să nu aibă niciun fel de alte atribuții. Nici această condiție nu este
întrunită. În al treilea rând, un proces de o asemenea anvergură, nemaîntâlnit
încă în România și nici măcar în lume, cu excepția procesului de la Nürnberg,
care a durat câțiva ani, presupune un consum uriaș de timp. Tocmai din acest
motiv am afirmat mai sus că, dacă vor exista verdicte, ele vor fi post-mortem.
Cred mai degrabă că o vom „scălda” românește, dar că
ar fi păcat ca o dată cu apa murdară din copaie să aruncăm la lada de gunoi a
istoriei și copilul. Adica restabilirea adevărului istoric privind lovitura de
stat din decembrie 1989, modul în care, în urma unui proces sumar în care de
fapt nu s-au administrat probe, a fost condamnat și asasinat cuplul Ceaușescu
și mai ales maniera în care un grup de complotiști aserviți Moscovei s-au
cocoțat la putere pe spinarea a mii de cadavre.
Autor:
Sorin Roşca Stănescu
Sursa:
corectnews.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu