Văd urme de plâns în oglindă
și jurăminte vechi pe-o cruce,
în timp ce stau adânc în tindă,
cu inima-mi dusă-n răscruce.
A-mbătrânit oglinda-n cuiul ruginit.
Se cațără acum pe vârghina din drum,
se urcă-apoi pe stâlp de lemn cioplit,
să vadă cum se urcă țuica-n prun.
De mult, s-a scurs atâta sânge
și leagănul a putrezit în ploaie,
chiar laptele-a-nceput a plânge,
cum plânge lampa stinsă din odaie.
Mă reazem în toiagul de la tata,
iar zilele-mi se fac mai mici.
O, Doamne, cum învârți, Tu, roata,
prin mușuroiul ăsta de furnici!
Puiu RĂDUCAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu