Porţile maramureşene - ”arcurile de triumf” al ţăranilor

Maramureșenii au fost dintotdeauna credincioși lemnului, căruia i-au dat cele mai felurite forme și în care și-au încrustat dorința de a rămâne în veșnicie.

Porțile pe care le-au înălțat la intrarea în curțile caselor, comparate adesea cu adevărate "arcuri de triumf”, au devenit în timp simboluri ale demnității. Cercetătorii consideră că în Maramureș, porțile erau un privilegiu al nemeșilor, denumirea dată în Transilvania, în Evul Mediu, nobililor mici și mijlocii, descendenţi ai vechilor familii de cneji români. Nemeșii aveau dreptul

să-și ridice porți înalte în fața gospodăriilor, în timp ce oamenii simpli nu aveau dreptul decât la vranițe (confecționate din pari montați paralel pe o rama dreptunghiulară și cu o diagonală, pentru a-i fixa, și care se deschidea într-o parte).

 Poarta era construită, în general pe trei stâlpi peste care era aşezat „fruntaru”, pragul de sus al porţii, de care era prins „hăizaşul”(acoperişul) şindriluit. Stâlpii porților sunt expresia marilor mituri din cultura noastră populară. Motivele sculptate în lemn au, fiecare, semnificația lor bogată:

- Funia răsucită reprezintă infinitul, necuprinsul, dar și legătura dintre cer și pământ;

- Soarele, simbolul Dumnezeirii, este "dătător de viață”;

- Arborele vieții simbolizează viața veșnică, tinerețea fără bătrânețe;

- Motivul şarpelui, păzitorul gospodăriei.

Până şi alegerea lemnului din care urma să fie confecţionată poarta era încărcat cu adânci semnificaţii. Tăierea stejarului trebuia făcută într-o perioadă de nopți cu lună plină, pentru a îndepărta din jurul gospodăriei orice nenorociri și toate „ceasurile rele”. Lemnul era adus din pădure într-o zi „de dulce” (marți, joi sau sâmbătă), astfel ca lemnul să fie aducător de noroc. Sub stâlpul care leagă pragul se puneau „bani, agheasmă și tămâie, ca să nu se apropie ciuma.”

Trecere pe sub poartă era considerată a avea puteri purificatoare, oferite de simbolurile încrustate pe ea.

Tradiţia porţilor de lemn şi a semnificaţiilor acestora s-a păstrat până la începutul secolului XX. Bătrânii satelor mai povestesc momente auzite de la cei mai dinainte despre aceste porţi şi respectul care li se arăta stăpânilor lor.

Prof. Merciu Dorel