Astăzi este 31 martie, ziua când a venit pe lume
poetul Nichita Stănescu, în anul 1933, Ploiești, în Piața Sârbească. S-a
întâmplat să-l cunosc în studenția mea bucureșteană. Vremea a trecut, dar nu
ne-am uitat. Așa, la sugestia unor prieteni din Marmația, în frunte cu
profesorul Ioan Ardeleanu-Pruncu, am plecat în toamna anului 1979 în Capitală,
pentru a-l convinge pe marele poet să ne fie oaspete la manifestările lirice de
la Sighetul Marmației și Desești. L-am convins și a venit în Maramureș.
Despre acel eveniment am scris în cartea „Călătoria îngerului prin Nord”. În
cei 43 de ani de când Nichita s-a mutat la Cimitirul Bellu, având la căpătâi o
cruce de lemn din Maramureș, am evocat multe întâmplări cu poetul, prin Nord.
Apoi l-am cunoscut pe Adam Puslojic, poetul sârb care a fost frate de Cuvânt cu
Nichita. Cu Adam am fost foarte bun prieten. Am scris împreună o carte cu
titlul „Nichita Stănescu și alți poeți din lume”. Dialogul nostru a avut loc
sub podul lui Apollodor, constructorul care a făcut un pod peste Dunăre, cu
scopuri de cucerire.
Cei doi poeți au legat prin Cuvânt malurile fluviului. Amândoi au fost frați de
Cruce în numele poeziei. Amândoi, în ani diferiți, au numărat în nopți senine
stele pe cerul Maramureșului. Amândoi au călcat pe covorul de iarbă al curții
mele părintești. Am avut șansa să cunosc mersul pe suflet, cu inteligență și
talent, a doi mari poeți europeni. Fascinantă și pilduitoare rămâne prietenia
celor doi. Cu Nichita am botezat, în octombrie 1979, Serile de Poezie de la
Desești. Iar Adam, în fața bisericii, a rostit: Aici, la Desești, m-am întâlnit
cu Dumnezeu, frate, Nichita!”
În timpul prieteniei noastre, Adam mi-a dăruit o casetă cu un interviu realizat
de el cu Nichita, la Belgrad, în anul 1983. M-am gândit să vă propun câteva
secvențe, relatate de Adam în carte, despre gloria lui Nichita în Serbia. Pe
atunci Yugoslavia. Revăd și interviul care începe cu afirmația lui Nichita:
„Poezia este singura avuție pe care omul o are încă nejefuită.” Scriitorii
sârbi îl prețuiau mult. În anul 1982, poetul român a obținut marele premiu
internațional Cununa de Aur de la Struga, pe malul lacului Ohrid, din
Macedonia. Apoi a fost invitat la Belgrad, să fie sărbătorit de mișcarea
clocotristă, un fel de avangardă a postmodernismului.
În Piața Slavia, din centrul Belgradului, lângă un imens ceas solar, s-au
adunat vreo 30 000 de oameni și a avut loc un recital din poezia lui Nichita.
„A fost ca la Revoluție. De fapt, a fost o revoluție culturală. Dar Nichita
este în egală măsură al nostru, cum e al vostru. Pentru noi, în Serbia, el a
fost poetul total, poetul absolut”, îmi spunea Adam. Atunci a primit și cheia
orașului Belgrad, care era dăruită doar președinților și regilor. Primar era
Bogdan Bogdanovici, un mare arhitect și sculptor, care prețuia poezia lui
Nichita, și îl aștepta solemn pe laureat cu presa de față. În timp ce se
îndrepta spre edil, Nichita a făcut un gest care a ocolit protocolul. S-a lăsat
în genunchi și așa a continuat să meargă.
Primarul a procedat la fel și așa a înaintat spre Nichita. În genunchi s-au
îmbrățișat. Multe alte episoade de acest fel spune Adam în cartea noastră.
Liricul pod construit de Nichita cu poeții sârbi a rămas o pildă de prețuire
reciprocă. Adam a venit la Desești de dragul lui Nichita. Măreață polenizare de
spirit!
P.S. Astăzi, la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, din Baia Mare, va fi
evocată personalitatea poetului Ioan Moldovan, fost profesor aici. Parteneri:
Colegiul Național, Revista de Cultură „Nord Literar” și Reprezentanța
Maramureș, Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. Cu acest prilej ne
vom aminti și de Nichita Stănescu, de ziua nașterii lui, poetul care a schimbat
fața poeziei românești contemporane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu