Problema formării limbii române reprezintă una dintre cele mai complexe și dezbătute teme ale lingvisticii istorice din sud-estul Europei. Limba română este singura limbă romanică dezvoltată în partea orientală a fostului Imperiu Roman și constituie rezultatul unui îndelungat proces de sinteză etno-lingvistică dintre populația autohtonă geto-dacă și elementele romane aduse în Dacia după cucerirea realizată de împăratul Traian în anii 101-102 și 105-106 d.Hr. În prezent, consensul majorității lingviștilor consideră că limba română s-a format prin romanizarea populației dacice, în urma contactului dintre limba dacilor și latina populară (sermo vulgaris) vorbită de soldați, coloniști, funcționari și negustori proveniți din diverse regiuni ale Imperiului Roman. Limba rezultată a păstrat baza latină fundamentală, dar a conservat și un important fond lexical și structural provenit din substratul dacic. După înfrângerea regelui Decebal, Dacia devine provincie romană. Administrația imperială a inițiat un amplu proces de colonizare, aducând populații din aproape toate regiunile imperiului. Istoricul latin Eutropius menționa „Traian a adus mulțimi nesfârșite de oameni din întregul Imperiu Roman pentru cultivarea ogoarelor și popularea orașelor.” Colonizarea nu a fost realizată exclusiv cu italici. În Dacia au sosit veterani și soldați originari din Hispania, Gallia, Pannonia, Dalmația, Tracia, Moesia, Siria și Asia Mică. Toți aceștia foloseau latina vulgară ca limbă de comunicare administrativă și militară.
Prin urmare, româna nu derivă din latina clasică a lui Cicero, ci din latina populară vorbită de oamenii obișnuiți ai Imperiului Roman. Limba dacilor aparținea familiei indo-europene și era înrudită cu limba tracilor. Din păcate, ea este cunoscută fragmentar, prin: nume de persoane; nume de localități; hidronime; câteva cuvinte consemnate de autorii antici. Dispariția limbii dacice ca limbă de comunicare generală nu a însemnat dispariția completă a elementelor sale. Lingviștii estimează existența a aproximativ 150–200 de cuvinte românești de origine dacică sigură sau probabilă. Prezența lor demonstrează continuitatea populației autohtone în procesul de romanizare. Majoritatea vocabularului fundamental românesc este de origine latină. Peste 60 la sută din vocabularul de bază al limbii române este de origine latină, iar în nucleul lexical fundamental proporția depășește 80 la sută.
Acest fapt demonstrează că latina a constituit scheletul limbii române. Armata romană a reprezentat principalul agent al romanizării. Legiunile staționate în Dacia erau: Legio XIII Gemina (Apulum); Legio V Macedonica (Potaissa); numeroase unități auxiliare. Soldații proveneau din provincii diferite și vorbeau varietăți regionale ale latinei populare. Această latină militară prezenta: simplificări gramaticale; pronunție populară; reducerea declinărilor; folosirea frecventă a prepozițiilor. Tocmai aceste caracteristici se regăsesc ulterior în limbile romanice. De exemplu: Latină clasică, lupus silvam intra.Româna:lupul intră în pădure
Relațiile gramaticale sunt exprimate prin articole și prepoziții, nu prin sistemul complex de cazuri al latinei clasice. Procesul lingvistic nu a fost unul de substituire instantanee.
Timp de generații, populația dacică bilingvă a utilizat simultan: limba autohtonă; latina populară. Treptat, latina devine dominantă, însă preia: cuvinte dacice; unele particularități fonetice; anumite structuri sintactice. Rezultatul este ceea ce lingviștii numesc latina dunăreană sau protoromâna. Deși este romanică, româna prezintă trăsături proprii. Articolul hotărât enclitic. Această caracteristică este explicată prin influențe balcanice și prin evoluția proprie a latinei orientale. Româna păstrează numeroase cuvinte latine dispărute în alte limbi romanice: directus / drept, anima / inimă, basilica / biserică, dominus / domn. Acest conservatorism demonstrează izolarea relativă a comunităților romanice nord-dunărene după retragerea administrației romane.
Formarea limbii române este strâns legată de teoria continuității daco-romane. Argumentele lingvistice includ: păstrarea hidronimelor dacice; conservarea fondului lexical autohton; unitatea limbii române pe întreg teritoriul său istoric; caracterul profund latin al vocabularului fundamental.
Lingvistul Alexandru Rosetti considera că: „româna reprezintă continuarea latinei vorbite în provinciile dunărene ale Imperiului Roman”. Limba română s-a format printr-un proces complex de romanizare a populației geto-dace, desfășurat între secolele II–VII d.Hr. Fundamentul său este latina populară introdusă de armata romană, de coloniști și de administrația imperială. Totodată, substratul dacic a contribuit semnificativ la individualizarea limbii prin păstrarea unui fond lexical autohton și prin influențe fonetice și culturale. Astfel, limba română reprezintă expresia lingvistică a sintezei daco-romane, fiind moștenitoarea directă a latinei orientale dezvoltate pe fondul etnic și cultural al vechii Dacii.
Al. Florin Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu