Țară, pădurile!

 

                                                                                                 de Gheorghe Pârja

Am avut norocul să mă ivesc în lume la poale de pădure, să trăiesc o bună parte în mijlocul ei, să-i cunosc copacii după esențele lor. Și acum știu să deosebesc, fără greșeală, fagul de brad, ulmul de scoruș, frasinul de stejar. Am avut șansa să aud cum cântă paltinul, când îl lovești cu baltagul, ce muzică sloboade bradul, când este căutat pentru dranițe. Asta m-a învățat Ionu lui Taina, un mare meșter al satului meu, când am fost la marcat copaci cu pădurarii. Că așa a fost obiceiul silvic pe atunci. Ieșeau oamenii satului, în locurile unde aveau pădure, cu pădurarul, și stabileau arborii care puteau fi tăiați. Lemn de foc, lemn de construcție. Omul pădurii avea dezlegare de la lege să fie îngăduitor cu nevoile omului.

Dar cei care nu aveau pădure, dar aveau nevoie de lemne? Era pădurea Sfatului și acolo se marcau copacii. Cât a fost de ciudată vremea aceea, mi se pare, și acum, că a fost o ordine în pădurile satului. Dar nu pot uita jaful sovietic făcut și în pădurile Maramureșului. Și acum îmi sună în amintire cele două garnituri de tren, care treceau zilnic prin fața casei mele, cu vreo 20 de vagoane încărcate cu bușteni de la Crivin, Pleșca, Ștedea, Runcu, Podul Cireșului. Vagoanele ajungeau la Sighetul Marmației, buștenii erau transbordați pe ecartament mare și luau drumul peste Tisa, în fosta Uniune Sovietică, adică Ucraina, unde era un combinat de prelucrare a lemnului.

Asta a durat vreo 14 ani, până a fost pus în funcțiune Combinatul de Prelucrare a Lemnului de la Sighetul Marmației. Direcția Silvică de atunci a avut un program riguros de plantări de puieți. La care, vara, în câțiva ani am participat și eu. Pe bani, nu gratis. Așa că pădurile tăiate și trimise în altă țară, ca despăgubire de război, au crescut la loc. Dar pădurile României, în ultimii treizeci de ani, au devenit din nou obiect de jaf și hoție, iar împăduririle se fac mai ales pentru o știre televizată. Nu am nimic cu exploatarea rațională a codrilor, dar ce se spune, dar și ce vedem că se întâmplă cu tăierea pădurilor, în ultimii ani, nu ne poate lăsa indiferenți. Mai anul trecut, am oprit în vârf la Roata Cavnicului. Un fost demnitar îmi atrage atenția unui deal golaș.

Acolo a fost o pădure, îmi zice omul, dar a dispărut, în mod ciudat, într-un timp foarte scurt. În ultimele luni se mai ridică vălul de pe afaceri dubioase, care stau sub deviza: vânzarea de țară! Se flutură ideea privatizării pădurii românești aflată în gospodărirea statului. S-a scos de la naftalină expresia că statul este un prost administrator și s-a pus de un proiect de lege în vederea privatizării. Săptămâna trecută, Federația Sindicatelor din Silvicultură a organizat un miting în fața Guvernului, cerând salvarea pădurilor proprietate publică a statului de la înstrăinare. Spuneau protestatarii: „Pentru un pumn de arginți de la Comisia Europeană, România este pe cale să pună pe tavă unor grupuri de interese cele 3,1 milioane de hectare păduri de stat, singura bogăție și resursă regenerabilă pe care această țară o mai are și a cărei valoare este una inestimabilă.”

Am mai aflat că sub presiunea unor negocieri neinspirate, care au stat la baza aprobării PNRR, se recunoaște public că privatizarea pădurilor se dorește făcută cu acte în regulă. Ar fi vorba de o avere de peste 100 miliarde de euro. Modificarea legislativă ar face ca pădurile României să fie în pericol de a fi administrate și exploatate de societăți pe acțiuni sau de SRL-uri. Strigau sindicaliștii în fața Guvernului: „Nu vă bateți joc de pădurile României!” „Nu faceți experimente pe pădurile statului!” „Nu înstrăinați pădurile statului!” „Nu privatizați Romsilva!” Prin adoptarea acestei legi, statul român este pe cale să facă încă o greșeală capitală după ce a privatizat sistemul bancar, petrolul, rafinăriile, producerea și distribuția energiei, combinatele petrochimice și siderurgice, industria producătoare de autocamioane, fabricile de tractoare și mașini agricole, șantierele navale.

A venit rândul pădurilor. Executivul a adoptat în mare grabă, în ultima lună a anului trecut, un proiect de lege privind guvernarea corporatistă a întreprinderilor publice. Fără dezbatere publică. Se vede că interesul național este ignorat complet, deși pădurile sunt incluse în Legea siguranței naționale. Oare acest Guvern al României nu are o viziune națională asupra economiei românești? Așa trebuie să fie? Tot ce ai tu să dai la alții să le gospodărească? Intrăm în cadența teoriei de la Davos: că nu vom deține nicio avere și vom fi fericiți? Nu cred în iluzii, nici în amanetarea masivă a bunurilor naționale. Se numește jaf, răpire și umilire. Țară, pădurile tale sunt pe cale să le păstorească o sferă de interese. Că și până acum munții noștri au fost goliți și fără lege.

Toată această învălmășeală din vârful țării, o spun cu tristețe, ne descurajează. Românii pleacă prin lume și nu prea întorc capul înapoi. Toate încercările noastre de a opri devalizarea pădurilor se izbesc de politică. Lemnul României, cum încercam să spun și în acest text, este la dispoziția Europei, mai ales a Austriei. O, codrul nostru cum s-a dus, când în jos și când în sus! Noi facem versuri, ei ne iau lemnul. Eu scriu, dumneavoastră citiți, iar pădurea românească, cât a mai rămas, este amenințată de o lege a bunului plac. Sunt alături de pădurarii români! Că și eu în pruncie doream să mă fac pădurar. Țară, pădurile…

O țară deghizată în țară

Domnule Prim Ministru al României,

Mi s-a spart locuinţa. Aseara. Am avut  noroc în ghinion, domnule Prim Ministru! Casa noastră (a statului şi a băncii), adică locuinţa unui profesor activ şi a unui fost profesor (ambii din soiul ăla rău care nu au intrat în greva foamei să ajungă parlamentari), nu adăpostea nici aur, nici bani, nici tehnică, aşa că sărmanii hoţi au trebuit să se mulţumeasca cu  2 parfumuri mai ieftine de pe policioara din baie şi o mână de monede aproape fără valoare, adunate de noi şi de prieteni de prin ţări străine pentru copii. Atât a fost interesant pentru hoţii de aseară.

Maldarul de dicţionare preţioase şi cărţi de latină şi greaca veche al soţiei mele nu a fost interesant pentru ei, se vede că ei nu îşi dădeau şi doctoratul în clasice (sau poate au aflat de la televizor că pentru doctorat în România nu trebuie să şi citeşti dacă ştii la ce foloseşte ctrl +c, ctrl+v). Nici piesele de teatru şi cărţile de pedagogie şi filosofie în germană nu le-au trezit interesul, probabil că le-au răsfoit şi s-au speriat de noţiuni gen Rechtstaat, Gerechtigkeit şi le-au lăsat la locul lor.

Să ştiţi domnule Prim Ministru că au fost  nişte hoţi de treabă, nu au făcut stricăciuni, parcă doar în camera copiilor s-a zgâriat puţin parchetul de la un raft aruncat neglijent pe jos, iar geamul a fost puţin forţat, dar se mai închide încă. Partea proastă a fost că la plecare au uitat să tragă geamul şi a mers centrala în gol.

Vă jur, domnule Prim Ministru, că am încercat din răsputeri să fim români demni, curajoşi şi plini de optimism, dar nu ne-a ieşit până la capăt, iertată să ne fie slăbiciunea.

Am răbdat cu greu să urlu de indignare atunci când ne-am văzut amintirile împrăştiate pe jos, viaţa noastră cu bune şi rele, intimitatea casei şi planurile noastre de viitor azvârlite pe podea, călcate în picioare străine. Am rezistat mai uşor tristeţii atunci când domnii de la criminalistică (excelenţi profesionişti) ne-au mânjit cu praf geamurile, vasele de flori şi mobila în căutare de amprente. Ne-am reprimat chiar şi plânsul de compasiune când un domn investigator mai în vârstă părea că-şi cere scuze faţă de noi: „ştiţi, noi astă vară făcusem curat în zonă, nu mai era picior de hoţ pe aici, prin noiembrie i-am băgat la închisoare. Acum, după 2 luni i-a scos guvernul din nou afară… a fost în zadar, o luăm iar de la capăt… le-a mai şi scăzut din pedepse ca să-i stimuleze pe viitor”. Resemnare şi neputinţă şi umor negru.

Să ştiţi domnule Prim Ministru că am încercat să fiu pozitiv, chiar m-am împrietenit cu politiştii de zonă (nu mă mir, la câte ţigări am fumat împreună, afară în frig, până când au terminat cei de la investigaţii cu urmele…). Băieţi buni, am bârfit puţin amical, oricum ei erau acolo doar pentru procesul verbal, în rest nu aveau nimic de făcut. I-am întrebat despre muncă, despre colegi, despre politică. Nu, nici ei nu au mai zărit-o pe d-na senator Firea pe meleagurile noastre din ziua când împărţea pungi minorităţii rrome, cu câteva zile înainte de votul pentru Parlament… şi chiar nici ei nu ştiu de ce nu e lumină şi pe strada mea (nu că s-ar speria hoţii) şi de ce nu se asfaltează sau se cârpesc străzile…

Era 1 noaptea, domnule Prim Ministru, poate că dvs dormeaţi la adăpostul SPP-ului şi vă rog să mă scuzaţi dacă cumva vântul ne-o fi purtat glasul surescitat prin preajma dvs, dar ştiti cum e… poporul “e proşti”, deranjează degeaba. În curtea noastră discuţia mergea mai departe cu probleme lumeşti, de umplutură, fără nicio importanţă, viaţa… Unul mă cearta, ce-a fost în capul meu să revin în ţară după 2 facultăţi în Germania, el nu s-ar fi întors. Din prea mare entuziasm m-am trezit să-i cert şi eu: de ce nimeni nu opreşte mizeriile acelea de maxi taxi supraaglomerate (linia 146), în care se îndeasă oamenii ca la abator, întotdeauna fără bilet, sicrie pe roţi ce se rup în mijlocul străzii, uneori chiar în faţa secţiei lor de poliţie? Imposibil să nu le vadă, eu îi văd aproape zilnic pe colegii săi de post fumând şi urmărind  spectacolul inuman în care oamenii se calcă în picioare pentru o bucăţică mică de spaţiu în maxi 146, singura şansă spre lucru şi şcoală. Tânărul agent al poliţiei române, reprezentantul statului român în uniformă, se uită la mine ca la un căzut de pe Marte şi-mi spune secretul: „vedem şi noi dar… nu te poţi lua de ei, e de la judeţ, ştiţi cum e în România, mi-aş face probleme, parcă n-aţi şti şi dumneavoastă ce e cu domn Mitică…”

Mda, după cum se uită la mine sunt singurul tâmpit din oraş care nu ştie cine e domn Mitica… Ce să fac, zâmbesc şi eu larg şi atotştiutor:  „aaa, clar,e firma lui Mitică ăla…, da, da… domne, înţeleg, ce să-i faci…”)  „Păi vezi?” Păi văd!

Văd o ţară deghizată într-un poliţist tânăr care a învăţat că nu e voie să vadă, dacă aşa e ordinul de la judeţ. Văd o ţară deghizată într-un profesionist cu bun simţ, prost plătit şi umilit care îşi cere scuze pentru o vină inexistentă.

Văd o ţară deghizată într-un Prim Ministru care, la adăpostul gărzilor ce păzesc zi şi noapte familia LUI, pune infracţiunea pe locul normalului. Care iartă de datorii de miliarde o companie cu care familia sa are relaţii de afaceri , dar nu are bani de stradă, şcoală şi spital. Care scoate infractorii din puşcării şi le râde în nas profesioniştilor. Care iartă rău platnicii şi măreşte taxele celor ce muncesc din greu. Care ne umileşte zilnic.

În liniştea dimineţii, mână în mână privim la haosul din jur. Pe covor, parcă ascuns de privirile noastre de adulţi ore întregi, zace trenuleţul copiilor noştri zdrobit în bucăţi de un bocanc străin. Afară, într-o ţară deghizata în ţară îi aşteaptă şi pe ei viitorul…

Şi atunci am plâns.

P.S. Nu, domnule Prim Ministru, nu am fugit din ţară. Aştept să-mi intre salariul şi să se facă cald.

Sursa: Anonimus.ro, preluare dupa Accentic

Mihai Eminescu despre vânzarea de țară: “Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele…”

Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare și guvernamentale din acea epocă, dar care este foarte actuală și astăzi. Iată doar câteva exemple din articolele publicate de Eminescu, tema principală fiind statul și administrarea corectă a țării.

“Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România. Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”.(Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 31).

“Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat. Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”. (Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 232)

“Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”. (Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele…, Timpul, 3 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 234).