Evanghelia de duminică: (PILDA SAMARINEANULUI MILOSTIV) LUCA 10, 25-37

 

Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) Luca 10, 25-37

În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

Parabola samarineanului milostiv rostită de către Domnul Iisus la cererea învă­ță­torului de lege cu privire la moștenirea vieții veșnice ne este relatată în Evanghelia după Luca 10, 25-37. Deși pare simplă și lesne de înțeles, este provocatoare și incită la o meditație consistentă tocmai prin faptul că prezintă câteva tipologii umane: omul simplu care cobora, tâlharii, preotul și levitul, samarineanul și chiar hangiul. Fiecare cu partea lui atitudinală în iconomia parabolei. Făcând o exegeză sumară a pericopei, ne dăm seama că primele patru versete redau dialogul, provocat de învă­țătorul de lege, cu Domnul Hristos. „Ce-i scris în Lege, cum citești?”. Răspunsul vine prompt, dovadă că își merita titlul de învățător. Combinând texte din Levitic, Deuteronom și Iosua sintetizează precis Legea: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (v. 27). Cele două porunci, un fel de rezumat al Legii. Iisus i-a zis: „Drept ai răspuns; fă aceasta și vei trăi” (v. 28).

 Iubește-l pe Dumnezeu, pentru a câștiga gratitudinea Lui. Și-l uită pe om. „Pentru ce cauți un Dumnezeu al iubirii, lăsând morții și indiferenței pe celălalt, care de fapt nu este nimic altceva decât tu însuți într-o altă ipostază?”

Semănăm adesea cu preotul și levitul, îl lăsăm pe semenul nostru în agonie și ne grăbim să ajungem la întâlnirea cu Dumnezeu, sau aiurea, dacă nu chiar pe căile pierzaniei. Oare, nu „dăruind vei dobândi?” sau nu „prin alții spre sine?” (Nicolae Steinhardt). Omul contemporan, post­modern, „omul recent” (H.-R. Pata­pievici), cel care și-a însușit și experiază din plin ceea ce sociologul scoţian Roland Robert­son numea „condiţia umană globală”, se află în situația, altădată inimaginabilă, în care „economia este mult mai importantă decât spiritualitatea, trupul decât sufletul, timpul decât eternitatea, relativul decât Absolutul, omul decât Dumnezeu”. Avem de a face deci cu un „om nou, de tip mai curând tehnic şi aplicat, decât de unul proiectat pe fundal metafizic”, un om dominat de preocuparea pentru dobândirea de bunuri materiale de consum și pentru atingerea bunăstării, prosperității și confortului material, aceasta în detrimentul și chiar dintr-o perspectivă care ­vine în contradicție (prin mercantilismul și utilitarismul pe care le presupune) cu refe­rențialele valorice specifice cre­dinței învă­țate și profesate de către Biserică.

Împărăția lui Dumnezeu o pregustăm în Biserică

Acest om, din nefericire, întâlnit de noi în viața socială tot mai des, nu vrea să conștien­tizeze că este chemat spre o altă dimensiune a existenței, cea pe care o învață Biserica lui Hristos ce trăiește „în lume”, dar ea „nu este din lumea aceasta” (Ioan 17, 11). Biserica reprezintă semnul și ima­ginea Împărăției lui Dumnezeu în istorie, pentru că ea anunță o „făptură nouă” (2 Corinteni 5, 17), „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea” (2 Petru 3, 13), o lume în care Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsa 21, 4-5). Această așteptare este deja trăită și pregustată în Biserică, în special de fiecare dată când este oficiată Dumnezeiasca Euharistie și când se întrunesc „în adunare” (1 Corinteni 11, 20) fiii risipiţi ai lui Dumnezeu (Ioan 11, 52) într-un trup, fără deosebire de rasă, sex, vârstă, origine socială sau orice altă formă de separare, acolo unde „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28, Coloseni 3, 11), într-o lume reconciliată, de pace și de dragoste.

 (1 Ioan 3, 16-18). „Milă voiesc iar nu jertfă.” Pe parcursul întregului Nou Testament se face referire la mila care trebuie să caracterizeze pe adevăratul creștin.

Origen (Omilia XXXIV, 3, PSB, nr. 7, București 1982, p. 125) merge și identifică Ierusalimul cu paradisul, Ierihonul cu lumea, omul căzut – Adam, tâlharii – puterile vrămașe, preotul – Legea, levitul – prorocii, rănile – neascultarea, dobitocul – trupul lui Hristos, Biserica este „casa de oaspeți” unde a fost dus „cel abia viu” (Origen spune: „Non mortuum sed seminecum“). Aici ­Samarineanul, după ce-i turnase pe răni untdelemn și vin, a stat toată noaptea la căpătâiul ­bolnavului. Dimineața îl lasă pe suferind în grija gazdei (hangiului – îngerul Bisericii). Făgă­duința samarineanului de a reveni ar imagina a doua venire a Mântuitorului.

„Mergi și fă și tu asemenea”

Cât ne identificăm cu semenul nostru aflat în suferință? Pe câți i-am urcat pe dobitocul trupului nostru? La câți le-am legat rănile, turnând pe ele untdelemnul ființei noastre? Sau nu am întâlnit semeni la ananghie? Mă îndoiesc. Știm ce este mila, o practicăm? Ce frumos a scris Sfântul Ioan Gură de Aur: „Milostenia are aripi tari. Ele taie văzduhul, depășesc luna, se înalță până la culmea cerurilor. Dar nici acolo nu se opresc. Aripile iubirii de oameni depășesc cerul, lasă în urmă legiunile îngerilor. Nu se opresc decât lângă tronul împărătesc, se urcă până la fața lui Dumnezeu… Oricare ar fi păcatele voastre, milostenia pe toate le spală. Aveți un ban? Cum­părați cerul… N-aveți bani? Dăruiți un pahar cu apă, dați o pâine și veți primi raiul. Miluiți pe cel sărac și chiar de veți tăcea la judecată, o mie de guri vă vor lua apărarea”.

Suntem datori să ne facem aproapele oricui, chiar și al vrăjmașilor. Sunt mulți cei care au nevoie de ajutorul nostru. De la cei obidiți și împovărați de boli și sărăcie, la cei care aleargă pe căile necredinței în Dumnezeu, la cei stăpâniți de patimi cumplite. De la mai marii acestei lumi care incită și provoacă războaie între frații de aceeași religie, la cei care prefac libertatea în nebunie prin desfrâu, dezmăț și anarhie.

„Mergi și fă și tu asemenea” este o poruncă, ori știm că poruncile sunt obligatorii, nu aleatorii. Mila este de pe alte meleaguri, „se înrudește cu Lumina necreată, cu misterul, cu atributele necognoscibile ale divini­tății”. Doar mila, pe plan orizontal, ne face pe toți frați și egali unii cu alții, iar pe plan vertical, cu ­Dumnezeu devenim fiii Săi, cerșindu-i mila. De aceea Biserica prin slujbele ei ne învață să-i cerem mila Sa: „Doamne mi­luieș­te”, „Miluiește-ne pe noi Dumnezeule după mare mila Ta…”

 

Autor: Pr. Aurel Pavel – 12 Noiembrie 2023

Evanghelia de Duminică: Relaţia cu semenul, barometrul legăturii cu Dumnezeu

Duminica a 25-a după Rusalii
(Pilda samarineanului milostiv)
Luca 10, 25-37

În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

Evanghelia Duminicii a 25-a după Rusalii ne prezintă o adevărată lecție de bunătate și omenie pe care Mântuitorul Iisus Hristos o înfățişează sub forma unei frumoase parabole, cea a samarineanului milostiv. Dacă în duminica precedentă am văzut care sunt consecințele lipsei de compasiune, astăzi ne stă înainte exemplul unui om milostiv și iubitor de aproapele care s-a îngrijit de iudeul căzut între tâlhari, înțelegând prin aceasta că orice om aflat în suferință și în necazuri trebuie ajutat necondiționat.

Pentru vechii greci, orice străin era un barbar; pentru iudei, orice străin era mai puţin de atât; pentru mahomedani, orice străin era un infidel; pentru ­Iisus, fiecare om, străin sau nu, prieten sau dușman, este un frate. Așa cum la începutul Postului Mare suntem îndemnați să parcurgem un anevoios și sincer drum al pocăinței și al primenirii interioare, tot așa, Părinții Bisericii au pus ca temei al Postului Nașterii Domnului milostenia, virtute care înnobilează sufletul și face să rodească în el purtarea de grijă și mărturisirea tainică a lui Dumnezeu. De aceea, iubirea față de aproapele, rugăciunea mai intensă, specifică fiecărui post, și săvârșirea faptelor milei trupești sunt cele trei îndreptare menite să ne pregătească și să ne lumineze sufletul și mintea pentru primirea Pruncului Hristos.

Nu cunoaşterea Legii, ci împlinirea ei mântuieşte

Mântuitorul rostește această pildă pentru a evidenția încă o dată că iubirea este mai presus de orice fel de prejudecată, că ea este norma vieții noastre și că suntem datori să oferim aceleași simțăminte față de semeni ca cele pe care le așteptăm și noi de la ei. Un samarinean, om cu totul străin de neamul iudeilor atât prin credință cât și prin etnie, se distinge în mod remarcabil față de slujitorii Legii Vechi – preotul și levitul – printr-o bunătate deosebită, lipsită de orice calcul sau suspiciune, prin compasiune și altruism. De aici înțelegem că ajutorul pe care putem și trebuie să îl oferim aproapelui nu ține cont de starea financiară sau de poziția socială, de origine sau de în­fă­țișare, pentru că în fiecare om este chipul lui Hristos, Cel care ne învață că „întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).

Samarineanul s-a îngrijit de cel rănit în mod cu totul dezinteresat, plătind până și cazarea acestuia într-un han. Sfânta Evanghelie ne dă suficiente motive să credem că cei doi nici nu s-au cunoscut, ceea ce arată că faptele bune pot fi săvârșite în orice împrejurare și că adevărata prietenie care ne leagă este cea în Dumnezeu, Cel care vede în ascuns și răsplătește eforturile noastre. Adevărata măsură a înrudirii care îi leagă pe oameni și le leagă pe neamuri nu e sângele, ci generozitatea. Nimeni nu se va mântui pentru că a cunoscut voia lui Dumnezeu, ci pentru că a împlinit-o.

Și noi putem urma exemplul din Evanghelie, oferindu-ne ajutorul în orice împrejurare. Mântuitorul ne-a arătat că faptele milei trupești sunt normative pentru viața veșnică atunci când ne-a înfățișat criteriile Judecății de Apoi: „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25, 35-36). Ajutorarea celor sărmani, a celor părăsiți, a celor aflați în suferință, în spital sau în închisoare, sau chiar și simpla atitudine respectuoasă, zâmbitoare și cordială reprezintă o binefacere pe care fiecare dintre noi o poate oferi. Fapta bună nu înseamnă a strecura mărunțiș în palma unui cerșetor, ci înseamnă tot ceea ce înalță pe un om, tot ceea ce înseninează pe un om, tot ceea ce aduce bucurie unui om.

Pacea, mult mai importantă decât dreptatea

Prin această parabolă, Mântuitorul ne învață, pe de o parte, că trebuie să fim dispuşi să traducem credinţa noastră în fapte de iubire și, pe de altă parte, să practicăm credința noastră nu doar în biserică, ci în tot locul. Preotul şi levitul au redus religia la îndatoririle lor din templu; Hristos ne aminteşte că cea mai convingătoare mărturie a practicării religiei se vede tocmai pe stradă, în spațiul public, locul unde ei au eşuat. Goana după efi­ciență, performanţă şi prestigiu social, timpul liber tot mai puțin și aglomeraţia în trafic favorizează apariţia unui comportament public nesănătos și deviant. Ton certăreţ, priviri aprige, gesturi ­obscene, claxoane insistente, ­îmbrânceli şi o lipsă acută de bună-cuviinţă. Pentru mulți dintre noi, irascibilitatea a devenit o ­reprezentaţie cotidiană, deja ­emblematică prin frecvența și ­amploarea ei.

În clocotul străzii, mulţi oameni – altfel, binevoitori şi politicoşi – se trezesc apostrofând sau ripostând agresiv. Politeţea, o bizarerie demodată, se stinge încetul cu încetul sub nevoia imperioasă de a reacţiona la presupuse jigniri sau încălcări ale spaţiului personal. Însuşi apelul la calm e un afront. Trăind în aglomerații urbane, înconjuraţi deseori de răutate gratuită şi de suspiciune bolnăvicioasă, ne-am dezobişnuit să le mai acordăm semenilor noştri prezumţia de normalitate. Cu toate că, potrivit statisticilor, românii au un nivel foarte crescut de religiozitate, observăm, în același timp, un grad foarte mare de agresivitate și intoleranță în spațiul public, pornind de la limbajul cotidian și continuând cu gesturi și acțiuni ostile. Această constatare ar trebui să ne pună pe gânduri.

Când devine un străin aproapele nostru?

Un adevărat creștin trăieşte în pace şi armonie cu semenii săi (familia, colegii de serviciu, vecinii etc.) şi le acceptă felul particular de a fi, de a se purta şi de a trăi. Dragostea frăţească, bunăvoinţa, răbdarea, curtoazia şi bunul-simţ – acestea dovedesc autenticitatea unei trăiri creştine. Altfel spus, relaţiile interumane sunt piatra de încercare a unei credinţe adevărate.

„Mergi și fă și tu asemenea” (Luca 11, 37) este îndemnul final pe care Hristos îl adresează învățătorului de Lege, dar pe care îl primim și noi, ca pe o poruncă dumnezeiască pentru împlinirea Evangheliei iubirii. Dragostea față de aproapele și milostenia nu sunt lozinci sau reclame publicitare, ci trăsături de caracter fundamentale ale unui bun creștin. Un învăţător și-a întrebat ucenicii: cum știm că s-a sfârșit noaptea și se ivesc zorile? Unul a zis că atunci când deosebim o oaie de un câine, altul a spus că atunci când putem face deosebirea dintre un măslin și un smochin. Învăţătorul le-a răspuns că atunci când ne uităm la un străin și-l vedem ca pe fratele nostru știm că a trecut noaptea și s-au ivit zorile.

Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile Crețu, 12 Noiembrie 2017