O decizie ciudată și controversată care nu folosește nimănui

 

Din motive necunoscute, imposibil de explicat argumentat, consilierii locali băimăreni au aprobat o hotărâre prin care opt anonimi, posesori ilegali a certificatul de revoluționar atribuit participarea la evenimentele din Decembrie 1989, vor deveni cetățeni de onoare ai municipiului.

Altfel spus, pe lângă faptul că au fost numiți revoluționari pe nedrept atâta vreme cât în Baia Mare nu a fost nici urmă de „revoluție”, ba au și beneficiat ilegal de pe urma foloaselor materiale conferite de obținerea titlului, după 36 de ani mai primesc o distincție din partea aleșilor băimăreni. În orice comunitate normală în cele peste trei decenii trecute s-ar fi început și finalizat demersurile necesare pentru scoaterea la lumină a adevărului, retragerea certificatelor și anularea beneficiilor primite.

Mii de băimăreni au ieșit în stradă în 22 decembrie după fuga cuplului prezidențial cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central al PCR. Platoul din fața Palatului Administrativ, ulterior și cel din fața sediului Remin s-au umplut de lume. S-au vorbit „vorbe” de la microfoane, s-a aplaudat și huiduit, a fost un vacarm general dar situația n-a degenerat.

Singurele evenimente demne de semnalat au fost pătrunderea unor indivizi în Palatul Administrativ și devastarea unor birouri, precum și forțarea sediului Miliției Județene unde era și cel al Securității. Am fost martor ocular la sărirea unor inși peste gard și poartă, sub privirile neputincioase acelor puși să apere instituția în vremuri normale. Acum nu mai era vorba de asta.

Imediat s-a vorbit printre „spectatori” că respectivii „curajoși” voiau de fapt să ajungă în birourile securității ca să-și distrugă dosarele de informatori… Adevăr, legendă, provocare? Cine mai poate ști.

Să revenim la oile noastre. Așadar, în Baia Mare evenimentele din decembrie 1989 s-au desfășurat fără victime, fără confruntări armate și fără acte de eroism individual care să distingă anumite persoane de restul comunității. Este de înțeles de ce o parte importantă a cetățenilor consideră controversată acordarea titlului de cetățean de onoare doar unor posesori ai certificatelor de revoluționar.

Există însă două planuri care nu ar trebui confundate. Certificatul de revoluționar este un statut stabilit în baza legislației naționale și poate fi acordat în urma unor proceduri specifice, indiferent de localitatea în care persoana a activat sau de modul în care s-au desfășurat evenimentele într-un anumit oraș.

Titlul de cetățean de onoare este o distincție locală, acordată de consiliul local în baza propriilor criterii și a valorilor pe care comunitatea dorește să le onoreze. El nu este o consecință automată a deținerii unui certificat de revoluționar.

De aceea, dezbaterea legitimă nu este atât dacă cei opt au certificat de revoluționar, ci dacă au avut o contribuție excepțională la viața municipiului Baia Mare, care să justifice această recunoaștere în raport cu alți cetățeni.

Argumentul pe care l-am invocat că miile de băimăreni care au ieșit în stradă au manifestat cu același curaj și au contribuit împreună la schimbarea de regim, este unul pe care mulți îl consideră pertinent. În astfel de situații, unele comunități aleg să marcheze momentul istoric prin monumente, plăci comemorative sau distincții colective, tocmai pentru a evita impresia că meritul comun este atribuit unui grup restrâns.

Pe de altă parte, cei care au votat hotărârea pot susține că au dorit să onoreze persoane considerate reprezentative pentru acele zile, chiar dacă nu au existat confruntări violente în Baia Mare. Dacă aceasta a fost intenția, este important ca autoritățile să explice public criteriile concrete care au stat la baza selecției. Lipsa unei astfel de justificări alimentează percepția de arbitrar și favorizează polemica. Până în prezent nimeni n-a ieșit să spună răspicat pe ce s-a bazat votarea hotărârii, motivul revenirii la evenimentele devenite istorie. N-au făcut-o pentru că nu au ce spune și ce arăta.

Într-o democrație, nu este neobișnuit ca asemenea decizii să fie contestate. Ceea ce contează este ca ele să fie transparente și motivate. Dacă o mare parte a comunității consideră că titlul de cetățean de onoare și-a pierdut caracterul de excepție sau că a fost acordat pe criterii discutabile, autoritățile au datoria de a explica de ce au apreciat că acele persoane întrunesc meritele necesare. Și dacă nu au argumente să anuleze decizia. E mai corect, mai demn și mai folositor decât perpetuarea în greșeală cu consecința învrăjbirii comunității.

În definitiv, titlul de cetățean de onoare nu ar trebui să dezbine comunitatea, ci să exprime un consens asupra unor merite incontestabile. Atunci când produce mai multă neîncredere decât recunoștință, este firesc să apară întrebarea dacă distincția și-a atins cu adevărat scopul.

După cum lesne se poate vedea, băimărenii nu pot digera decizia nerușinată luată de aleșii lor…

Grigore Ciascai

Există zile când Cerul e mai aproape de pământ. Sânzienele, o sărbătoare păgână acceptată de Biserică?

 

Ziua de 24 iunie este una dintre cele mai vechi și mai frumoase sărbători din spațiul românesc. Ea unește două lumi care, de-a lungul secolelor, au învățat să conviețuiască: lumea vechilor credințe populare și lumea creștină. În calendarul ortodox, această zi este dedicată Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, unul dintre puținele personaje biblice a cărui naștere este sărbătorită liturgic, iar în tradiția populară este ziua Sânzienelor sau Drăgaica.

Sărbătoarea Sânzienelor își are rădăcinile în cultul solar și în ritualurile agrare practicate cu mult înainte de creștinarea spațiului carpato-danubian. Ea marchează perioada solstițiului de vară, momentul în care natura ajunge la deplina maturitate, iar ziua începe, încet, să cedeze locul nopții.

În imaginarul popular, Sânzienele sunt zâne bune, fecioare luminoase care coboară în noaptea de 23 spre 24 iunie peste câmpuri și păduri. Ele aduc rod holdelor, parfumează florile, vindecă plantele și binecuvântează iubirea și fertilitatea.

Dacă sunt respectate, ele aduc belșug și sănătate. Dacă sunt ignorate sau ofensate, se transformă în făpturi aspre, capabile să aducă furtuni, grindină sau boli.

Este Sânzienele o sărbătoare păgână acceptată de Biserică? Afirmația este doar parțial adevărată. Biserica Ortodoxă nu sărbătorește Sânzienele ca ritual păgân și nu recunoaște existența zânelor din folclor. Sărbătoarea oficială este Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, prăznuită pe 24 iunie.

Totuși, Biserica nu a eliminat complet tradițiile populare legate de această zi. Dimpotrivă, multe dintre ele au fost reinterpretate și integrate în viața satului creștin: culesul florilor la răsărit, împletirea cununilor, binecuvântarea holdelor, rugăciunile pentru sănătate și ploaie, pomenirea morților.

Astfel, nu putem spune că este „singura sărbătoare păgână acceptată de Biserică”, ci mai degrabă unul dintre cele mai reușite exemple de suprapunere dintre o tradiție precreștină și o mare sărbătoare creștină.

Floarea de sânziană care poartă numele sărbătorii este o plantă galbenă, delicată și foarte parfumată. În credința populară este culeasă numai în dimineața zilei de 24 iunie, are puteri vindecătoare, protejează casa de rele, este folosită în ceaiuri și remedii tradiționale.

Din aceste flori se împletesc cununi care sunt apoi aruncate pe acoperișul casei. Dacă rămân acolo, este semn de noroc și viață lungă, dacă alunecă, tradiția spune că anul va aduce încercări.

Fetele tinere împletesc cununi din flori și le poartă pe cap în timpul dansurilor sau le păstrează peste noapte pentru a visa viitorul soț.

Se spune că roua din dimineața de 24 iunie are puteri vindecătoare. Oamenii se spală pe față cu ea pentru frumusețe, sănătate și noroc.

În multe sate se aprind focuri pe înălțimi. Tinerii sar peste ele pentru purificare și pentru alungarea spiritelor rele, un ritual foarte vechi, legat de cultul soarelui.

Ramuri și flori de sânziene sunt așezate la porți, la ferestre sau în grajduri pentru a apăra casa și animalele de furtuni și de influențe nefaste.

În Muntenia și în sudul țării, sărbătoarea este cunoscută și sub numele de Drăgaica. Un grup de fete îmbrăcate în alb mergeau prin sat, dansând și cântând pentru fertilitatea pământului și pentru belșugul recoltei. Personajul principal, Drăgaica, era împodobit cu spice și flori, simbol al verii ajunse la maturitate.

În mod simbolic, asocierea nu este întâmplătoare. Sfântul Ioan Botezătorul este cel care pregătește calea luminii lui Hristos, iar Sânzienele sunt, în imaginarul popular, purtătoarele luminii și ale roadelor verii.

În Evanghelie, despre Ioan se spune: „Acela trebuia să crească, iar eu să mă micșorez”. Mulți au văzut în această afirmație și o corespondență simbolică cu ciclul naturii: după 24 iunie, zilele încep să se scurteze, iar lumina solară descrește treptat, așa cum viața lui Ioan se retrage pentru a face loc lucrării lui Hristos.

Sânzienele reprezintă una dintre cele mai puternice expresii ale identității românești. Ele au inspirat literatura, muzica și pictura. Scriitorii au văzut în această noapte un timp al miracolelor, când granița dintre văzut și nevăzut devine aproape transparentă. În credința populară, cerurile se deschid pentru o clipă, florile vorbesc, iar dorințele curate pot fi auzite.

Poate tocmai de aceea Sânzienele au rezistat peste veacuri. Ele nu sunt doar o colecție de superstiții și ritualuri, ci expresia unei legături profunde dintre om și natură, dintre muncă și speranță, dintre credință și frumusețea lumii.

În dimineața de 24 iunie, când câmpurile sunt pline de flori galbene și roua strălucește în lumina soarelui, satul românesc păstrează încă o veche convingere,  că există zile în care cerul este mai aproape de pământ, iar binecuvântarea poate fi culeasă la fel de simplu ca o floare de sânziană.

de Grigore CIASCAI

Înălțarea Domnului. Între cer și pământ…

 

Sărbătoarea Înălțării Domnului este una dintre cele mai vechi și mai luminoase sărbători ale creștinătății. Ea este prăznuită la 40 de zile după Paști, întotdeauna într-o zi de joi, și amintește momentul în care Iisus Hristos S-a înălțat la cer înaintea apostolilor, de pe Muntele Măslinilor.

În tradiția ortodoxă românească, această zi poartă și numele de Ispas, după personajul legendar care ar fi fost martor la Înălțare și care, potrivit credinței populare, ar fi rămas pentru totdeauna un om vesel și bun.

Evenimentul este relatat în Faptele Apostolilor (capitolul 1), Evanghelia după Luca, și este amintit indirect în celelalte Evanghelii.

După Înviere, Iisus Hristos a rămas timp de 40 de zile alături de ucenici, arătându-li-Se în repetate rânduri, vorbindu-le despre Împărăția lui Dumnezeu și întărindu-i în credință.

Numărul 40 are o simbolistică profundă în Biblie: 40 de zile ale Potopului, 40 de ani ai poporului evreu în pustiu, 40 de zile de post ale lui Moise, 40 de zile de post ale lui Hristos în pustie.

În ziua Înălțării, Mântuitorul i-a binecuvântat pe apostoli și „S-a înălțat la cer”, iar un nor L-a ascuns privirilor lor. Tradiția creștină spune că acest moment nu reprezintă o despărțire, ci începutul prezenței Sale nevăzute în lume.

Conform tradiției apostolii au fost martori direcți ai evenimentului; doi îngeri le-au spus că Hristos va reveni „în același fel”; după Înălțare, ucenicii s-au întors la Ierusalim cu bucurie, nu cu tristețe; zece zile mai târziu avea să urmeze Pogorârea Sfântului Duh, adică Rusaliile.

Locul tradițional al Înălțării se află pe Muntele Măslinilor, unde există și astăzi o mică capelă ce amintește de acest eveniment.

Înălțarea Domnului are o semnificație uriașă pentru creștinism. Prin Înălțare, natura umană este dusă simbolic la cer. În teologia creștină, omul nu mai este văzut ca destinat doar pământului, ci și veșniciei.

Sărbătoarea arată că moartea și suferința nu sunt ultimul cuvânt. După Înălțare, apostolii primesc chemarea de a răspândi Evanghelia în lume. Înălțarea este puntea dintre Înviere și Pogorârea Sfântului Duh.

În România, sărbătoarea este încărcată de tradiții populare și religioase. În această zi, credincioșii se salută cu: „Hristos S-a înălțat!”, „Adevărat S-a înălțat!”. Înălțarea Domnului este și Ziua Eroilor. Sunt pomeniți soldații și toți cei căzuți pentru credință și neam, la monumente, cimitire și biserici.

În unele zone se duc la biserică ramuri de nuc, tei sau salcie pentru a fi binecuvântate, simbolizând viața și protecția divină. Se împart pâine, ceapă verde, plăcinte, ouă roșii, colaci și cireșe timpurii.

În tradiția populară nu se lucrează la câmp, oamenii evită certurile, se spune că cine moare între Paști și Înălțare ajunge direct în lumină, cerurile ar rămâne simbolic „deschise” până la această zi.

În icoanele ortodoxe Hristos este reprezentat într-o mandorlă luminoasă, apostolii privesc spre cer, Fecioara Maria apare în centru, simbol al Bisericii, îngerii indică direcția cerului și promisiunea revenirii lui Hristos. Icoana nu exprimă despărțirea, ci biruința și slava.

Înălțarea Domnului nu vorbește despre un Dumnezeu care pleacă departe de oameni, ci despre unul care transformă suferința în speranță și pământul într-un drum spre lumină.

Este sărbătoarea în care cerul și pământul par pentru o clipă unite. Apostolii rămân privind spre înalt, iar omul, de atunci înainte, înțelege că destinul lui nu se termină în țărână.

Grigore Ciascai

Tentația ciolanului! Lăsați mofturile și încolonarea pentru guvernare...

PNL a decis cică să intre în opoziție. Decizie aproape unanimă luată de conducerea partidului, imediat după lovitura încasată de la cei 281 de parlamentari care i-a lăsat fără premier. Năuci după izbitură, nu prea au avut mintea limpede, așa că s-au luat după vorbele celui care i-a dus spre scufundare.

A doua zi au făcut ochi și a început să le funcționeze și creierul. Au realizat ce înseamnă să nu fie în măcelărie. La ce „privațiuni” urmează să se supună din propria dorință. Și-au constatat că viitorul nu sună bine pentru ei.

Așa că s-a trecut la adoptarea unui ton mai îngăduitor față de cei din PSD, au renunțat la critici, urmează pasul următor în care își vor arăta disponibilitatea de a reveni la masa bucatelor. Dar, de ochii lumii, vor încerca să pună unele „condiții” PSD, ca să nu li se vadă pe față dorința reîntoarcerii.

Nu toți, evident. Cei apropiați de liderul căzut vor asculta sfaturile acestuia și, dacă zvonurile vor prinde cheag, nu va trece multă vreme până când îi vom vedea la braț cu cei din USR, poate chiar și la mitinguri sub zodia curcubeului.

Azi mâine o să vedeți cu numărul celor care vor revenirea la putere se mărește, zona se lărgește mai ales prin poziția primarilor din teritoriu care știu ce-i așteaptă în situația actuală dacă partidul lor nu-i la guvernare.

Prin acțiunea nesăbuită a liderului frânt sub moțiune, PNL are toate șansele să se rupă cel puțin în două tabere. Cu cât îndârjirea pierzătorilor va fi mai mare, susținând depărtarea de PSD, șansele ruperii cresc considerabil.

Situația din PNL la nivel național este foarte bine reflectată de ceea ce se întâmplă în Maramureș. Aici, cei mai cunoscuți și influenți liberali, deputatul și președintele organizației, Ionel Bogdan și senatorul Cristian Niculescu Țâgârlaș s-au situat de la început pe poziții diferite.

În vreme ce Bogdan a făcut permanent scut în jurul lui Bolojan, atacând permanent PSD, indiferent de subiect, Țâgârlaș a stat cuminte în banca lui și s-a ocupat de orice numai de subiectul momentului nu.

Se cam întrevede ce va urma în Maramureș după mazilirea lui Bolojan din fruntea PNL. De fapt la nivelul întregii țării...

Gr. Ciascai

Puterea de a ne ridica

 

În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos. (Ioan 5, 1-15)

Mântuitorul Iisus Hristos vine la scăldătoarea Vitezda (în ebraica Vechiului Testament – „Casa Milei”) pentru a vindeca un om singur și bolnav de 38 de ani. Îngerul Domnului se pogora, din când în când, pentru a tulbura apa, și numai primul om care sărea în apă se tămăduia. Domnul Iisus îl vindecă pe paralitic într-o zi de sărbătoare, vrând să arate că fapta bună trebuie săvârșită oricând. După vindecare, slăbănogul merge la templu pentru a mulțumi Domnului. Acolo Îl întâlnește din nou pe Binefăcătorul său dumnezeiesc…

***

În pridvorul durerii, acolo unde timpul nu mai curgea, ci se scurgea, picătură cu picătură, se afla scăldătoarea Vitezda, loc al așteptării și al neputinței, al speranței amânate și al vindecării rare.

Sub cele cinci pridvoare, o mare de suferință: orbi, șchiopi, uscați, oameni deveniți umbre ale propriilor vieți. Fiecare cu rana lui, fiecare cu povestea lui, fiecare cu un singur vis: să ajungă primul în apă atunci când îngerul o tulbura.

Dar între toți, un om. Un om fără nume, dar cu o durere de treizeci și opt de ani. Treizeci și opt de ani de așteptare. Treizeci și opt de ani în care nimeni nu s-a oprit lângă el. Treizeci și opt de ani în care speranța s-a subțiat până a devenit aproape tăcere.

Și atunci vine El. Nu ca un zgomot, nu ca o minune anunțată, ci ca o prezență care vede. Iisus Hristos nu întreabă mulțimea. Nu caută pe cel mai bolnav. Nu alege după criterii omenești. Se oprește la cel uitat.

„Vrei să te faci sănătos?”. O întrebare care nu cere un răspuns grăbit, ci deschide o rană mai adâncă decât boala: singurătatea. Doamne, i-a răspuns slăbănogul, „nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa. Până ajung eu, altul se coboară înaintea mea”. Atunci Iisus i-a spus: „Ridică-te! Ia-ți patul și umblă”. Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla.

„Doamne, nu am om…” Nu spune „nu pot”. Nu spune „nu mai cred”. Spune doar atât: nu am pe nimeni. Și poate că aici începe minunea. Pentru că acolo unde omul lipsește, Dumnezeu Se face aproape.

Acolo unde nimeni nu te ridică, vine Cel care nu întreabă de cât timp ești căzut, ci de cât curaj mai ai să te ridici. „Ridică-te, ia-ți patul tău și umblă.”

Fără apă tulburată. Fără așteptare. Fără concursul durerii. Doar cuvântul. Și în clipa aceea, trupul învață din nou să asculte viața. Oasele prind curaj. Mușchii își amintesc mersul. Iar omul care fusese purtat de suferință își poartă acum singur patul, nu ca pe o povară, ci ca pe o mărturie.

Dar Evanghelia nu se oprește la minune. Mai târziu, în liniștea templului, Iisus Hristos îl găsește din nou. Nu pentru a-l lăuda. Nu pentru a-l expune. Ci pentru a-i spune un adevăr mai greu decât boala: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești.”

Pentru că există răni ale trupului și răni ale sufletului. Și uneori, cele din urmă dor mai tăcut, dar mai adânc. Vitezda nu este doar un loc. Este oglinda lumii noastre. Suntem și noi acolo, în pridvoarele vieții, așteptând „momentul potrivit”, „o minune”, „un om” care să ne ridice.

Ne obișnuim cu neputința. Ne justificăm amânarea. Ne așezăm confortabil în suferință. Dar Hristos nu caută explicații. Caută un răspuns. „Vrei?”.  Atât. Nu „poți”. Nu „meriți”. Nu „ai fost suficient de bun”. Ci doar: vrei să te ridici?

Duminica aceasta nu este despre un om vindecat acum două mii de ani. Este despre clipa în care, în mijlocul propriei noastre Vitezde, cineva ne rostește numele fără să-l spună. Și ne dă, nu ceea ce am așteptat, ci ceea ce aveam nevoie: puterea de a ne ridica.

Autor: Grigore CIASCAI

Sursa: Redactia 9

Foto: Cristos vindecând slăbănogul la Betezda, Palma il Giovane, 1592.

 

Pot sau nu pot fi atrase companiile aeriene străine pe aeroportul din Baia Mare?

Aeroportul Internațional Maramureș se pregătește de inaugurarea terminalului construit la standarde europene, intrând astfel în rândul „gărilor aeriene” moderne care oferă condiții civilizate călătorilor.

Așadar vom avea aeroport de clasă înaltă dar problema cea mai importantă ce trebuie rezolvată este creșterea numărului de rute internaționale, altfel ni se va potrivi zicala din domeniu cum că am pus și noi „infrastructura înaintea cererii”.

Vestea bună e că se poate rezolva marele neajuns actual, dar nu printr-o singură măsură, ci printr-un mixt foarte clar de strategie comercială, stimulente și marketing inteligent. Spun asta pentru că se știe, companiile aeriene nu deschid rute „pentru că ar fi frumos” sau „pentru că există diaspora”, ele vin doar dacă văd profit predictibil sau risc redus.

Sunt mai mulți factori care contează cu adevărat pentru o companie aeriană. În primul rând este vorba de cererea reală, nu cea estimată, adică nu faptul că avem zeci de mii de maramureșeni care lucrează în afara granițelor, ci câți ar zbura efectiv din Baia Mare, nu din Cluj -Napoca sau Satu Mare, la ce preț, cu ce frecvență. Aici e cheia, mulți pasageri din zona Maramureșului s-au obișnuit să plece sau să sosească pe alte aeroporturi. Va fi nevoie de ceva timp până ce își vor schimba obiceiul.

Urmează costurile aeroportuare. Taxele percepute companiilor trebuie să fie competitive cu cele practicate de aeroporturile din vecinătate. Companii precum Wizz Air sau Ryanair aleg  agresiv aeroporturi cu taxe mici și stimulente pe termen limitat.

Riscul comercial trebuie să fie cât mai scăzut. Companiile vor minimum 75–85% grad de ocupare a fiecărei curse, dacă nu au garanții certe, nu vin că au unde să se ducă, cererea e în creștere peste tot.

Pentru luarea unei decizii atât de importantă, ele prospectează zona, arealul pentru a-și face o estimare corectă asupra resurselor care există pentru a „alimenta” aeroportul cu pasageri. Aici trebuie inclus aproape întreg teritoriul Maramureșului, o parte din nordul Transilvaniei și chiar vestul Ucrainei, zonă care poate deveni importantă după conectarea infrastructurii rutiere dintre cele două țări vecine.

Ce trebuie făcut concret, nu teoretic. Nu prea sunt lucruri noi în acest domeniu, practica standard în Europa înseamnă stimulente financiare inteligente, dar controlate. Nu „subvenții la întâmplare”, ci scheme clare cum ar fi reducere de taxe aeroportuare pe 2–3 ani, bonusuri pentru atingerea unui anumit număr de pasageri, marketing co-finanțat cu compania aeriană.

Într-o discuție avută cu Daniel Buda, directorul aeroportului, și Ionuț Caraba, director dezvoltare, am constatat că se fac încercări concrete pentru atragerea unei companii private de renume în zona low-cost. Evident că țintele vizate sunt Wizz Air și Ryanair pentru că ele au posibilitatea și puterea necesară să deschidă rute spre Italia (Milano, Roma, Bologna), Spania (Madrid, Barcelona), Germania (Dortmund, Memmingen), Marea Britanie (Londra). Dacă se reușește atragerea lor, cu siguranță că vor fi interesate de Baia Mare și alte companii aeriene.

O altă practică europeană și nu numai, este acceptarea unor garanții de risc, fapt ce poate fi esențial în semnarea unor contracte. Unele aeroporturi oferă așa numitul „minimum revenue guarantee”, ceea ce înseamnă că dacă avionul nu se umple la capacitate, autoritatea locală acoperă diferența, în limite stabilite. Ne vine greu să credem dar să știți că fără asta, rutele noi sunt greu de lansat.

Dar nu numai aspectele legate strict de aeroport, companii, autorități sunt importante, mai sunt altele, colaterale să le zicem, fără de care reușita nu este posibilă. Bunăoară nu este suficient că există diasporă maramureșeană, e nevoie ca ea să fie atrasă prin parteneriate active.

Consiliul Județean, primăriile, instituțiile din subordine trebuie să fie implicate în colaborări cu asociațiile din țările unde sunt mulți maramureșeni, cu biserici, cu grupurile locale de pe Facebook cu scopul de-ai convinge să folosească aeroportul băimărean.

Și dacă tot ne batem cu pumnul în piept susținând că nimeni și nimic nu e ca Maramureșul, atunci trebuie gândită o strategie turistică integrată pentru a aduce turiști din afara țării să vadă obiectivele de excepție pe care le avem.

Oferta trebuie „împachetată” în pachete turistice + zbor, promovare internațională în toate ocaziile, colaborare reală cu agenții turistice, influenceri de travel, campanii în piețe externe și multe altele.

Sunt tare multe de făcut. Dar dacă nu faci, totul e pierdut. Cea mai mare greșeală ar fi să stai și să aștepți ca „piața” să vină singură și să se ofere…

PS.Cred că e nevoie de un brand clar pentru aeroport. „Poarta spre Maramureș” sau „Gateway to authentic Romania” (Poarta către România autentică” sună mult mai atrăgător decât „regional”, „internațional”… E doar o părere.

Autor: Grigore Ciascai

Sursa: Redactia 9

Și orbii văd crucea...

Sunt momente în care simți că privirea nu mai este doar un gest al ochilor, ci o lucrare a inimii. Ai în față pomi înfloriți, copaci ce au revenit la viața firească, o mare de verde crud, și dincolo de ei, abia ghicită, o cruce. Nu se arată deplin, nu se impune, nu strigă. Doar este. Și tocmai de aceea se vede.

Nu pentru că ar fi ușor de zărit, ci pentru că sunt clipe în care sufletul învață să recunoască ceea ce ochiul nu poate cuprinde pe deplin. Crucea aceea, ascunsă printre ramuri și flori, nu este doar un semn arhitectural, nici doar vârful unei turle. Este o prezență tăcută care răzbate prin lume, așa cum lumina strecoară prin frunziș fără să ceară voie.

O biserică ortodoxă, o biserică greco-catolică, două tradiții, două istorii, două drumuri care, în liniștea lor, se întâlnesc acolo sus, în același semn al crucii. Iar pomii, înfloriți sau înverziți, nu le ascund, ci le protejează. Ca și cum natura însăși ar ști că taina nu trebuie expusă, ci descoperită.

Există o frumusețe profundă în lucrurile care nu se arată pe deplin. În ceea ce trebuie căutat, nu doar privit. În acea cruce care nu domină cerul, dar îl atinge.

De multă vreme m-am convins văzând disputa, mai mult administrativă decât religioasă, dintre cele două biserici românești surori, că orbirea adevărată nu este lipsa vederii, ci graba de a vedea totul deodată, fără răbdare, fără căutare. Iar vederea adevărată începe tocmai atunci când accepți că nu ți se arată totul, dar simți că este acolo.

În această după-amiază, printre stropii de ploaie atât de mult așteptați, printre flori și frunze, printre umbre și lumină, în liniștea unor fotografii, am înțeles un adevăr ce dăinuie de peste două mii de ani.

Crucea nu trebuie să fie văzută clar ca să fie recunoscută. Este suficient să fie acolo. Iar inima, chiar și atunci când ochii obosesc, nu greșește niciodată drumul către ea...

Grigore CIASCAI

Buna Vestire, ziua în care cerul a coborât în taină pe pământ

 

În fiecare an, la 25 martie, liniștea lumii este străbătută de o veste care nu a mai fost rostită niciodată înainte și nici după: începutul mântuirii. Este Buna Vestire, ziua în care Dumnezeu a vorbit omului nu prin tunet, nu prin lege, ci printr-o șoaptă de lumină.

În cetatea smerită a Nazaret, departe de fastul Ierusalimului și de zgomotul lumii, o tânără fecioară își trăia viața în curăție și rugăciune. Numele ei: Fecioara Maria. Și atunci, într-o clipă care a schimbat veșnicia, i s-a arătat Arhanghelul Gavriil, purtătorul unei vești ce nu putea fi cuprinsă de mintea omenească: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine!”

Nu a fost doar o salutare. A fost începutul unei noi creații. Maria nu întreabă din necredință, ci din smerenie. Nu se împotrivește, nu cere semne, nu caută scăpare. Răspunsul ei devine temelia întregii istorii creștine: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.”

În acea clipă, nevăzut și tainic, Cuvântul lui Dumnezeu Se sălășluiește în pântecele ei. Este momentul în care infinitul intră în timp, iar veșnicia începe să bată în inima unei femei.

Buna Vestire nu este numai o amintire, ci o chemare. Este sărbătoarea ascultării desăvârșite, în fața voii divine, smereniei care biruiește imposibilul, începutului mântuirii, înainte de Cruce și Înviere. Dacă la Crăciun Îl vedem pe Hristos născut, aici Îl vedem primit. Dacă acolo este ieslea, aici este inima.

În popor, această zi mai este numită și Blagoveștenia, „ziua cucului”, când natura însăși pare să dea vestea mai departe. Se spune că cine aude cucul cântând va avea un an roditor, oamenii evită munca grea, pentru a păstra liniștea harului, este dezlegare la pește, chiar în timpul postului, ca semn al bucuriei.

Dar dincolo de tradiții, rămâne taina. Dumnezeu nu forțează, ci așteaptă răspunsul omului. O zi care ne privește pe fiecare pentru că Buna Vestire este și despre noi nu numai despre Maria.

Fiecare om are, într-un fel tainic, propria lui „bună vestire”: un moment în care Dumnezeu bate la ușa inimii. Nu cu putere, ci cu blândețe. Întrebarea rămâne aceeași peste veacuri: vom răspunde și noi „Fie mie după cuvântul Tău”?

Astăzi, 25 martie, lumea nu mai este doar lume. Este începutul unei taine. În tăcerea unei case din Nazaret, Fecioara Maria stă înaintea lui Dumnezeu cu o inimă mai largă decât cerul. Și atunci, lumina intră fără să rănească liniștea. Arhanghelul Gavriil nu aduce poruncă, ci veste, nu judecată, doar început.

„Bucură-te…” și odată cu acest cuvânt, toată istoria își schimbă cursul. Nu tunete, nu slavă văzută, doar o întrebare șoptită în adâncul unei fecioare: va primi omul pe Dumnezeu?

Iar răspunsul vine simplu, dar mai puternic decât orice împărăție: „Fie mie după cuvântul Tău.” În acea clipă, nevăzut și tainic, veșnicia începe să bată în timp. Dumnezeu Se face drum spre om, iar omul devine poartă spre Dumnezeu.

Aceasta este Buna Vestire, ziua în care cerul nu mai este departe. Pentru că undeva, în liniștea inimii tale, aceeași veste încă se rostește și așteaptă răspuns.

***

Sărbătoarea Bunei Vestiri are origini vechi și este menționată în scrierile primelor secole creștine. Evenimentul este relatat în Evanghelia după Luca (1:26-38), unde Arhanghelul Gavriil i se arată Fecioarei Maria în Nazaret și îi vestește că a fost aleasă să-L nască pe Mesia.

Tradiția stabilirii acestei sărbători datează din perioada sinoadelor ecumenice timpurii. Se crede că a fost instituită oficial în secolul al IV-lea, în același timp cu alte praznice împărătești. Data de 25 martie nu a fost aleasă întâmplător, ci este cu exact nouă luni înainte de Nașterea Domnului (Crăciunul, 25 decembrie), indicând momentul zămislirii lui Iisus prin Duhul Sfânt.

În Biserica Ortodoxă, Buna Vestire este un praznic împărătesc și este sărbătorită chiar și în timpul Postului Mare, când se face dezlegare la pește. În tradiția catolică, sărbătoarea este cunoscută și sub numele de Solemnitatea Bunei Vestiri.

Buna Vestire este un moment esențial în istoria mântuirii, fiind începutul împlinirii profețiilor mesianice. Mesajul acestei sărbători este profund: împlinirea promisiunii divine – Dumnezeu trimite un Salvator, iar Buna Vestire este anunțul acestei mântuiri.

Rolul Fecioarei Maria în planul divin, acceptarea de către Maria a voii lui Dumnezeu („Fie mie după cuvântul tău!” – Luca 1:38) este un act suprem de credință și smerenie. Prin venirea lui Hristos în lume, divinul se unește cu umanul.

În iconografia bizantină, Buna Vestire este adesea reprezentată cu Arhanghelul Gavriil purtând o vestimentație albă, într-un gest de salut, iar Fecioara Maria fie ținând un fus de tors (simbol al feminității), fie cu o carte deschisă (simbol al rugăciunii și meditației asupra Scripturii).

Sărbătoarea este însoțită de diverse tradiții și obiceiuri, unele cu rădăcini precreștine, dar care au fost integrate în spiritualitatea populară.

Dezlegare la pește – Deși sărbătoarea cade în Postul Paștelui, Biserica oferă o zi de alinare, permițând consumul de pește, simbol al lui Hristos (ΙΧΘΥΣ în greacă).

Ziua păsărilor – În folclorul românesc, Buna Vestire este numită și Blagoveștenia și este considerată ziua în care păsările își construiesc cuiburile și încep să cânte. Se spune că, dacă cineva găsește un cuib părăsit, este semn de ghinion.

Focuri aprinse și alungarea spiritelor rele – În unele zone rurale, oamenii aprindeau focuri în curți pentru a purifica spațiul de influențele rele.

Superstiții meteorologice  Se crede că, dacă de Buna Vestire este vreme frumoasă, anul va fi roditor, iar dacă este frig sau plouă, primăvara va întârzia.

Buna Vestire este o sărbătoare de mare însemnătate, atât pentru teologia creștină, cât și pentru viața spirituală a credincioșilor. Este un moment de reflecție asupra credinței, smereniei și acceptării voii divine, fiind o zi în care se accentuează ideea de speranță și încredere în Dumnezeu.

De-a lungul secolelor, această sărbătoare a inspirat numeroase opere de artă, inclusiv picturi, fresce și mozaicuri realizate de marii maeștri ai artei sacre. De asemenea, numeroase biserici și mănăstiri din întreaga lume poartă hramul Bunei Vestiri, subliniind importanța acestui eveniment în viața creștină.

Buna Vestire este, așadar, un praznic care marchează începutul împlinirii planului de mântuire, o sărbătoare a bucuriei și a binecuvântării divine, dar și un moment de introspecție și apropiere de Dumnezeu.

Autor: Gr. Ciascai

Foto: Jacopo Tintoretto, Buna Vestire, Veneția

Unde educație nu e, nimic nu e!

Ah, da… Parlamentul României, templul democrației, unde ar trebui să răsune idei, nu ecouri de mahala. Și totuși, iată-ne: microfonul, acel martor sincer, mai onest decât CV-urile lustruite ale unor aleși cu școli și diplome cumpărate, a spus adevărul în locul deputatului maramureșean de data asta, dar în locul lui se puteau afla 80% din cei ajunși sub cupola edificiului.

E fascinant cum unii oameni reușesc performanța de a purta costum de mii de euro peste un vocabular de șantier. Parcă vezi scena: discurs rigid, cuvinte mari, poate chiar citite cu degetul pe foaie... și apoi, când creierul obosește, iese la suprafață esența.

Brută. Necenzurată. Autentică, dacă vrei. Pentru că aici se încadrează expresia „P*** mea” auzită joi seara în plenul reunit al Parlamentului în timp ce se scremea să țină un discurs.

Nu vă grăbiți să-i luați apărarea, să-i găsiți scuze pentru că nu e vorba doar de o scăpare. E radiografia perfectă a unui sistem în care forma a învins fondul. În care diplomele sunt mai degrabă accesorii decât dovezi, iar educația, un detaliu opțional. Când ajungi să fii surprins nu de gafă, ci de faptul că încă ne mai mirăm de ea, înseamnă că standardele s-au prăbușit de mult.

Iar scena cu mâna pusă pe microfon e aproape simbolică. Tentativa stângace de a acoperi nu doar o vorbă, ci ani întregi de impostură. Doar că, la fel ca microfonul acela „prea sensibil”, realitatea nu mai poate fi redusă la tăcere.

Poate cea mai mare ironie? Nu că a spus-o. Ci că, probabil, în mintea lui, problema era că s-a auzit...

Grigore CIASCAI

Crucea este tăcerea în care îți porți durerea…

 

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.
Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?
Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?
Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. (Marcu 8, 34-38)

În mijlocul Postului Mare, Biserica ridică înaintea lumii semnul cel mai greu și cel mai luminos: Crucea. Nu ca simbol al durerii fără sens, ci ca drum al libertății și al mântuirii.

În Evanghelia acestei duminici, Mântuitorul vorbește limpede și fără ocol: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” Cuvintele acestea sunt simple, dar grele. Pentru că ele nu vorbesc despre un drum ușor, ci despre un drum al transformării.

În lumea în care oamenii caută mereu să fugă de suferință, Hristos spune contrariul: nu fuga ne mântuiește, ci curajul de a purta crucea vieții. Crucea fiecăruia este diferită: încercările vieții, boala, nedreptatea, singurătatea sau lupta interioară cu propriile slăbiciuni.

Dar Evanghelia nu spune că omul trebuie doar să sufere. Ea spune că omul trebuie să poarte crucea împreună cu Hristos. Iar atunci crucea nu mai este doar povară. Devine scară spre lumină.

Hristos rostește un paradox care a rămas peste veacuri: „Cine voiește să-și scape viața o va pierde, iar cine își va pierde viața pentru Mine și pentru Evanghelie o va mântui.” În logica lumii, omul trebuie să câștige totul. În logica lui Dumnezeu, omul trebuie să dăruiască totul.

De aceea urmează întrebarea care tulbură conștiința fiecărei generații: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă își pierde sufletul?” Este una dintre cele mai profunde întrebări ale istoriei.

Nu întâmplător Biserica a așezat această duminică în mijlocul Postului. După săptămâni de nevoință, omul poate obosi. Crucea apare atunci ca un semn de încurajare. Ea spune credinciosului că drumul nu este ușor, dar capătul lui este Învierea. Crucea nu este sfârșitul. Crucea este poarta.

Evanghelia se încheie cu un avertisment puternic. „Cine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele… și Fiul Omului se va rușina de el.” Nu este vorba doar despre mărturisirea cu buzele. Este vorba despre curajul de a trăi credința într-o lume care adesea o ignoră sau o batjocorește. Crucea devine astfel semnul identității creștine.

Duminica Sfintei Cruci nu este o chemare la suferință, ci la sens. Ea ne amintește că suferința fără Dumnezeu zdrobește, dar suferința cu Dumnezeu mântuiește. Crucea este locul unde durerea și iubirea se întâlnesc.

Și de aceea, în mijlocul Postului Mare, Biserica ne spune cu blândețe: Nu fugi de crucea ta. Ridic-o. Și mergi mai departe.

Așadar, când pașii par uneori mai grei, iar sufletul obosește în tăcerea nevoinței, Biserica ridică înaintea lumii semnul care a schimbat istoria: Crucea. Nu ca un semn al înfrângerii. Nu ca o amintire a durerii. Ci ca o chemare.

Crucea nu este doar lemnul Golgotei. Crucea este fiecare luptă a omului cu el însuși. Este tăcerea în care îți porți durerea. Este răbdarea când viața devine nedreaptă. Este iubirea care nu renunță.

Fiecare om are o cruce. Uneori vizibilă, alteori ascunsă în adâncul inimii. Dar taina acestei duminici este alta. Nu ni se cere doar să purtăm crucea, ci să o purtăm împreună cu Hristos.

Și atunci se întâmplă miracolul. Povara nu mai zdrobește. Durerea nu mai este fără sens. Drumul nu mai duce spre întuneric. Pentru că acolo unde se ridică o cruce, Dumnezeu pregătește deja Învierea.

În mijlocul Postului Mare, Crucea apare ca un semn de lumină pe drum. Ea spune fiecărui suflet obosit că mai este puțin, mai este speranță, mai este har.

Și, mai ales, dincolo de cruce nu este sfârșitul. Dincolo de cruce începe lumina.

Grigore CIASCAI

Dacă toți primarii ar fi ca și Stegerean

Îl cunosc de vreo două decenii, de pe vremea când în Maramureș era presă multă și de calitatea. Nu am fost niciodată apropiați, ca să nu se interpreteze ce scriu acum. Am ajuns pe domeniul său cu ocazia unei ședințe comune ale administrațiilor locale pe teritoriul cărora avea să treacă imaginarul drum expres Baia Mare-Satu Mare.

Era în vremea copilăriei promisiunilor mincinoase, mulți dintre noi am pus botul și am promovat demersul. Dovadă că după atâta amar de vreme drumul a rămas tot în planșe și în mape. Adunarea s-a desfășurat la Fărcașa, în sala de ședințe a primăriei.

O surpriză plăcută locația respectivă, organizarea, implicarea gazdelor, totul fiind ca la carte. Îmi amintesc că am comentat negativ unele „peisaje” (postere sau zugrăveli?) aflate pe pereții sălii, dar cine știe, poate de atunci s-au schimbat lucrurile.

Cred că la penultima campanie electorală din alegerile locale, primarul Stegerean m-a contactat și mi-a propus să lucrez pentru el, contra cost evident. Ofertă tentantă pe care am refuzat-o din start.

I-am spus că nu aș fi cel mai potrivit, de-a lungul timpului eu sunt perceput ca un jurnalist de stânga, iar implicarea pentru un candidat de dreapta (PNL) ar fi privită cu suspiciuni de cunoscători. M-am bucurat că a înțeles. De atunci nu am mai avut niciun contact.

Să revin la motivul scrierii acestor rânduri. La recenta adunarea a primarilor de comună desfășurată la Palatul Parlamentului, presa a anunțat „bomba zilei”: Primarul din Fărcașa s-a afișat cu un ceas Rolex care ar valora vreo 50.000 de euro.

Vă dați seama, ce lovitură, mai scump decât cel purtat de Bolojan, așa că nu vă mai luați de el. Dacă un primar de comună își permite, mai putem zice ceva de premier?

Doar că atacul la primar pentru a-l servi pe premier nu are niciun efect. Stegerean este unul dintre cei mai vechi oameni de afaceri de succes din Maramureș.

Firma lui de transporturi auto datează din 1991, este unul din părinții acestei activități, mulți dintre urmași au beneficiat de ajutorul și sfaturile acestuia. Astăzi, firma îi aduce venituri anuale din dividende în valoare de circa două milioane de lei.

Și atunci de ce n-ar avea voie să se afișeze cu acel Rolex, cumpărat din România, cu factură, trecut în declarațiile de avere? Primarul n-a furat din banii comunității, cum insinuează autorii de știri de acest gen, dimpotrivă a ajutat-o de nenumărate ori cu bani din firmele sale.

În 2010, când regimul Băsescu-Boc a tăiat salariile bugetarilor cu 25%, primarul a scos bani din buzunar pentru angajații primăriei.

De mai multă vreme primarul suportă din fonduri proprii deplasările în țară în interes de serviciu: cazarea, mașina, combustibilul, ca să nu afecteze bugetul instituției.

Nu mai e nimic de adăugat. Doar spusele sale după ce a văzut ce efect a produs ceasul Rolex, care, vorba lui, nici măcar nu e de 50.000 de euro: „Dacă un primar trebuie să fie sărac, atunci și comunitatea va fi săracă”.

Grigore CIASCAI

În slujba cetățenilor...

O știți pe aia cu „demnitarul se află în slujba cetățenilor, nu cetățenii în slujba statului”, o abureală apărută în peisajul nostru politic încă din primele zile de după 22 decembrie 1989. Nici atunci, nici pe parcurs nu a fost decât o sintagmă, un slogan penibil, contrazis de realitate și atunci ca și acum.

La scurt timp după „lansarea” lui, cetățenii s-au convins că demnitarii statului nu sunt în slujba lor, dimpotrivă, sunt împotriva lor. Statul își hărțuiește permanent cetățenii, îi minte în campaniile electorale, le pune în cârcă taxe și impozite (unele aberante care nu se găsesc prin alte părți), îi jupoaie la tot pasul, nu ține seama de dorințele și necesitățile lor, le micșorează veniturile călcând peste legi, mai pe scurt le face viața grea și aproape insuportabilă.

Noroc că mai sunt și excepții. Așa cum s-a întâmplat luni, 1 Decembrie, de Ziua Națională, când băimărenii au văzut cum întâii demnitari ai județului s-au pus cu adevărat în slujba lor.

Prefectul județului, președintele Consiliului Județean, primarul Băii Marii și-au suflecat mânecile și i-au servit pe cetățeni cu mâncare și băutură spre deliciul privitorilor.

Sincer, le-a stat foarte bine în postura de servitori ai cetățenilor, dovadă că „prestația” lor a fost apreciată de oameni.

Păcat că nu-i în fiecare zi sărbătoare...

Grigore CIASCAI

26 octombrie, ziua când sufletul înflorește din nou

Toamna își pleacă frunțile arămii, iar vântul rece aduce miros de tămâie și rugăciune. Este ziua Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, ocrotitorul Tesalonicului și al celor ce luptă pentru adevăr. În fiecare an, pe 26 octombrie, Biserica prăznuiește pe unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Răsăritului, un ostaș al credinței și un izvor de curaj și lumină.

Sfântul Dimitrie s-a născut în Tesalonic, în secolul al III-lea, într-o familie nobilă și creștină. Crescut în taina Evangheliei, dar educat în spiritul Romei, el a ales nu puterea, ci slujirea.

Când împăratul Maximian i-a poruncit să prigonească pe creștini, Dimitrie a mărturisit cu seninătate că Hristos este adevăratul Împărat. Acea mărturisire i-a adus moartea, dar și nemurirea.

În temnița umedă și întunecată, înainte de a fi străpuns de sulițe, Sfântul Dimitrie și-a ridicat privirea spre cer și a binecuvântat pe Nestor, tânărul care avea să lupte în numele lui Hristos.

Când Nestor l-a biruit pe uriașul Lie, credința a biruit frica. Iar când trupul lui Dimitrie a fost străpuns, pământul Tesalonicului a devenit izvor de mir.

De atunci, timp de secole, din mormântul său a curs mir bine mirositor, tămăduind bolnavi, dând curaj celor slabi și pace celor împovărați.

Orașul Tesalonic s-a închinat acestui miracol, ridicând cea mai mare și mai frumoasă biserică bizantină din Grecia – Bazilica Sfântului Dimitrie, cu coloane de marmură și mozaicuri de aur. Sub altar, în cripta sfințită, se află racla cu sfintele sale moaște, învăluite în aromă cerească.

Sfântul Dimitrie este apărătorul celor aflați în primejdii, izbăvitor de boli și protector al soldaților. În vechime, poporul spunea că după Sfântul Dumitru „se întoarce vremea”, iar sufletul se pregătește pentru liniștea iernii. În sate, se aprindeau focuri, se adunau oamenii, iar rugăciunile se ridicau ca o pâlpâire de speranță peste ogoarele goale.

El nu este doar un nume din calendar, ci o prezență vie – o flacără care luminează în inima credinței. În icoane, Sfântul Dimitrie poartă platoșa luminii și sulița dreptății, călare, cu privirea blândă, dar hotărâtă. El ne amintește că adevărata biruință nu se câștigă cu arme, ci cu credință.

Astăzi, bisericile răsună de cântări și de miros de mir. În Tesalonic, mii de oameni se adună în procesiune, purtând icoana și racla sfântului, iar în inimile lor arde o rugăciune:

„Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, apără-ne de rău și întărește-ne în credință, ca și noi să putem birui prin iubire.”

E toamnă, dar în lumina acestei zile, sufletul înflorește din nou. Pentru că acolo unde s-a vărsat sânge pentru Hristos, răsare mereu mir și nădejde.

Grigore CIASCAI