Petre Ispirescu, regele basmului cult românesc (V)

 

II.Rolul educativ al basmelor în general,

al celor ispiresciene în special

3. Educația morală prin intermediul basmului

 

Deoarece conflictul dintre bine și rău în orice basm se încheie, de regulă, cu victoria forțelor binelui (la urma urmei ăsta este principalul lui scop instructiv-educativ!), căci – nu-i așa? – măcar aici virtutea trebuie de fiecare dată răsplătită și viciul pedepsit (de foarte multe ori în viața reală, lucrurile stau taman pe dos), la baza educației morale a celor mici trebuie statornic așezată (de părinți, familie, școală, biserică, societate) tetrada valorilor atotumane: bine-adevăr-frumos-sacru. Îndeosebi atunci când în programa educațională și în viața socială se ține cont de următoarele comandamente ale împlinirii umane, rampa sigură de lansare înspre fericirea generală: (a) „Dacă morala este forța Binelui coborâtă la nivel uman, etica este binele forțat prin legi să-i confere umanului un anumit nivel” (George Petrovai în Cuvinte-ncumințite, Editura Echim, Sighetu Marmației, 2014); (b) Morala tuturor religiilor, în special a religiilor universaliste (creștinism, budism, islamism), pledează pentru respectarea și promovarea neîncetată a virtuților, dar numai în creștinism se face o mult subtilă și necesară distincție între virtuțile cardinale (prudență, cumpătare, justiție, curaj) și virtuțile teologice (dragoste, credință, speranță); (c) Binele strălucește ca soarele în sistemul filosofic platonician, el – cauza adevărului – fiind așezat de marele gânditor antic grec la originea oricărei cognoscibilități; (d) Continuând viguroasa cale a cugetării platoniciene, profesorul Petre P. Negulescu ne face cunoscut că „Adevărul teoretic, însă, este binele practic, sau dacă voiți, adevărul nu este decât aspectul teoretic al binelui, pe când binele nu este decât aspectul practic al adevărului” (Scrieri inedite, Vol. III, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972).

Dar, conștienți că inima și mintea sunt terenurile predilecte de luptă dintre bine și rău (între toate viețuitoarele Pământului, doar omul a fost înzestrat de Creator cu conștiință, liber arbitru, limbaj articulat și formidabila capacitate de a distinge între bine și rău, respectiv între virtute și viciu), în mod firesc, noi, oamenii secolului 21, ne întrebăm (și trebuie să ne întrebăm din ce în ce mai des!) ce este binele, după ce atâtea minți luminate s-au străduit să descojească noțiunea, ba chiar s-o desfacă în bucăți ca pe o portocală, și după ce avem știre (cunoașterea este în opinia lui Platon anamneză sau reamintire) că întreaga istorie umană se prezintă ca o nesfârșită listă a frământărilor și suferințelor „bipezilor fără pene și cu unghii late”, a ciocnirilor (Hegel le spunea coliziuni) dintre bine și rău, dacă ar fi să ne gândim doar la uriașele cohorte ale celor căzuți în războaie sau secerați de diverse epidemii, ba chiar la vremurile de-acuma, când atâția semeni de-ai noștri sunt înghițiți de Molohul ambiției și trufiei, consecința logică a urii și cruzimii?!

E clar, prin bine trebuie să înțelegem nu doar o speranță și o aspirație mereu perfectibilă în anevoiosul urcuș al omului înspre Binele suprem, totuna cu Atoatefăcătorul. Da, căci binele este o valoare (și) cu caracter istoric, care „diferă de la o epocă la alta, de la o categorie social la alta, de la om la om” (Ioan Grigoraș în Binele și răul, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978).

Aflăm, astfel, că mai presus de binele hedonic sau cirenaic, cel „creat”/promovat de filosoful Aristip din Cirene, și mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Jeremy Bentham (părintele utilitarismului egoist – „plăcerea de a mânca nu se deosebește de aceea de a primi Premiul Nobel”), se situează binele moral sau binele suprem. De ce suprem? Pentru că acest bine ilustrează unitatea fondului și a formei, adică îmbinarea efortului întru desăvârșirea continuă (de pildă, efortul renunțării la plăceri) cu conștiința binelui, singura năzuință umană compatibilă cu înțelepciunea.

Or, forma conștientă a binelui îndumnezeit necesită o serie întreagă de procese intelective, volitive și afective, precum: actul de deliberare-premeditare și alegere, scopul moral, intenția morală, mijloacele morale, judecățile și argumentele morale, motivele morale. Vine apoi la rând forma corespunzătoare a manifestărilor exterioare, prin care se materializează elementele conștiinței morale, potrivit axiomei că „Binele moral este o importantă funcție a socialului”.

În ceea ce privește răul, asimilat cu o funcție a antisocialului, deosebim un rău biologic  (boală trupească, suferință psihică) de un rău datorat cataclismelor naturale (cutremure, secete prelungite, vijelii, ploi torențiale, erupții ale vulcanilor, alunecări de teren ș.a.m.d.) și mai ales de un rău moral, care, de regulă, se identifică cu necredința, egoismul, aroganța, veleitarismul și individualismul. De precizat că răul politico-ideologic și, în subsidiar, cel social-economic poate/pot favoriza apariția răului moral (cetățenii influențabili se străduiesc să fie pe măsura cârmuitorilor nevrednici, criminalii caută să se răzbune pentru suferințele sau frustrările suportate în copilărie), după cum un rău socio-moral poate fi concomitant un bine individual, cel puțin la nivel fizico-senzitiv (hedonic sau utilitar). Într-adevăr, căci se știe că înșiși infractorii și criminalii își urmăresc binele lor, numai că o fac pe căi certate cu poruncile tuturor religiilor și cu actele normative în vigoare ale tuturor comunităților (popor, națiune, conglomerat supranațional).

Două concluzii se pot desprinde din această scurtă prezentare a răului:

a)Asemenea binelui, răul este noțiunea fundamentală care aparține moralei (în chip diferit și eticii), prin urmare, orice greșeală este un rău (în plan religios un păcat), deoarece greșeala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic;

b)Relativitatea celor două categorii morale (mai exact diametral opuse), cunoscut fiind faptul că, în dezvoltarea lor istorică, binele și răul socio-politic, chiar cu caracter religios, se pot transforma unul într-altul. De exemplu, în Antichitate nu era o contradicție între a fi civilizat și a trata sclavii cu cruzime, în Evul Mediu era un lucru obișnuit (cică plăcut Domnului) să fie arși ereticii și vrăjitoarele, iar astăzi este o „necesitate democratică” să se înarmeze toate statele până în dinți, chit că în fiecare oră mor de foame peste 500 de pământeni (jumătate sunt copii), ba la o adică să fie atacați și uciși „frații” de altă orientare politico-ideologică…

După toate aceste scotociri prin tainițele morale, este perfect îndreptățită întrebarea: Există sau nu există un Rău absolut? Deși suntem înclinați să admitem neîncetata prezență a Satanei (Noul Testament îl numește „tatăl minciunii”) în noi și în afara noastră, corect este să nu-l considerăm absolut pe acest neobosit inspirator al răului. Și iată de ce. A crede că Diavolul este absolut, înseamnă a aduce atingere Absolutului divin, prin blasfemica ridicare a lui pe aceeași treaptă de măreție cu Atotputernicul, despre care suntem stăruitor îndemnați să credem că este triunic, nicidecum quatrounic sau cu totul inexplicabil pentru echilibrul credinței și al logicii noastre. Tocmai de aceea spunea în urmă cu sute de ani Master Eckhart că Dumnezeu este „Sfera infinită cu centrul oriunde și circumferința niciunde”…

De altminteri, Biblia ne asigură că Răul nu-i nici etern (zilele lui sunt numărate la scară cosmică) și nici atotputernic (fără acordul Creatorului n-a îndrăznit să se atingă de esența moral-spitituală a lui Iov). Or, se subînțelege că ceva fără atributele eternității și atotputerniciei nu poate fi absolut.

La fel de neînțelept ar fi să admitem că Binele și Răul coexistă în Dumnezeu, atâta timp cât Biblia, bunul simț logic și un filosof de talia lui Platon ne încredințează că doar Binele este un principiu de natură divină. Mai mult, gânditori teologali de gabaritul lui Augustin și Thomas d’Aquino au văzut răul ca un parazit ontologic al binelui, un ceva fără esență atunci când dispare esența binelui. De exemplu, ne spun ei, copacul reprezintă un bine și putregaiul un rău. Dar când putregaiul cotropește tot copacul, nu mai rămâne nimic (răul nu mai are pe cine să paraziteze)…

Revenind la basmele lui Petre Ispirescu, trebuie menționat faptul că dimensiunea moral-educațională este mereu prezentă în ele, atât prin aprigele lupte dintre exponenții binelui (feți-frumoși curajoși și credincioși, fete frumoase și năpăstuite, forțe suprafirești favorabile eroului, vrăjitori benefici) și cei ai răului (zmei, balauri, scorpii, întruchipări ale diavolului, vrăjitori malefici), cât și prin implacabila funcționare a legii plății și răsplății (vrednicia recompensată, viciul pedepsit), final care mulțumește pe toți povestitorii, cititorii și ascultătorii mari sau mici.

Astfel, despre Greuceanu suntem informați încă din debutul basmului nu doar că era „un viteaz” și un mare meșter la cuvânt, ci și un năzdrăvan, adică un om înzestrat cu însușiri suprafirești: află secretele zmeilor după ce se preschimbă într-un porumbel, pe urmă într-o muscă, transformare fizică (psihicul rămâne intact!) ce-i permite să intre în casa lighioanelor. Unind credința cu vitejia și dibăcia, era cu neputință (a se citi „împotriva logicii basmului”) ca Greuceanu să nu izbândească în toate acțiunile întreprinse: uciderea rând pe rând a zmeilor și zmeoaicelor, scoaterea luminătorilor din cula zmeiască și reașezarea lor pe bolta cerească, exemplara pedepsire a diavolului șchiop, iertarea mangositului de sfetnic împărătesc, care se făgăduise diavolului în încercarea de a lua locul eroului.

La rândul lui, Prâslea (eroul basmului Prâslea cel voinic și merele de aur) se dovedește mult mai înzestrat ca cei doi frați mai mari, reușind acolo unde ei eșuează sau dau bir cu fugiții, iar la final este recunoscut de logodnică și de împărătescul lui tată, însă nu dorește să se răzbune pe aceia care au încercat să-l dea morții, ci apelează la judecata divină (săgeata trasă în sus de mezin cade înaintea lui, pe când săgețile fraților se întorc împotriva lor și-i omoară).

De la tot acest tipic se abate splendidul basm filosofic Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, atât prin tematică (condiția omului în Univers, nemurirea, raportul viață-moarte), cât și prin sumbrul sfârșit al eroului îmbătrânit („O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiță, și căzu mort, și îndată se făcu țărână”), acel Făt-Frumos nepereche ce „știe” din stare intrauterină că are un rost special în lume, așa că nu se oprește din plâns și nu consimte să se nască (adică „să intre sub tirania unui timp rău și bolnav”, în formularea lui Nikolai Berdiaev), până când împărătescul lui tată nu-i promite c-o să-i dea „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Supraînzestrat la minte și la trup ca orice erou al basmelor, copilul învăța într-o lună tot ce alți copii învățau într-un an, „astfel încât împăratul murea și învia de bucurie”. Dar iată că la împlinirea vârstei de 15 ani, Făt-Frumos îi cere împăratului ceea ce-i făgăduise la naștere. Cum tatăl n-are de unde să-i dea ceea ce-i promisese doar ca să-l împace, fiul răspunde că – dacă așa stau lucrurile – „apoi sunt nevoit să cutreier lumea până ce voi găsi făgăduința pentru care m-am născut”. Și de îndată, în pofida rugăminților făcute în genunchi de părinți și de boieri, intransigentul flăcău (voinic prin menirea și hotărârea sa) purcede la pregătiri de plecare. Din grajdurile împărătești își alege un cal slab, dar care vorbea, și – după șase săptămâni de îngrijiri atente (orz fiert în lapte) – acesta se face „un cal gras gras, trupeș și cu patru aripi”. Ascultând sfatul năzdrăvanului patruped, mai scoate dintr-un „tron vechi” armele ruginite ale tatălui său „de când era flăcău”, pe care cu mâna lui le curăță de rugină, astfel că, „după șase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda”.

Dar nu pornește la întîmplare în lumea largă, ci spre răsărit! De ce tocmai în această direcție? Pentru că încă de la începutul secolului al XIX-lea, prin eforturile conjugate ale cărturarilor (în principal englezi, francezi și germani), tot mai mulți europeni se simțeau atrași de irezistibilul farmec al culturilor orientale (indiană, chineză, arabă, japoneză) și – printre altele – de cele două teme favorite ale daoiștilor (Coexistența și alternanța contrariilor, respectiv Relativitatea cunoașterii sau Conflictul dintre esență și aparență), astfel aflând că, în unele cercuri daoiste, se executau diverse practici fiziologice (exerciții și respirații asociate cu o alimentație adecvată) pentru prelungirea vieții și că, în China antică, era foarte răspândită credința în posibilitatea zborului magic (starea de libertate absolută la care, prin viețuire în simbioză cu Cosmosul, poate să ajungă Sfântul daoist) (Lao Zi, Cartea despre Tao și virtuțile sale, Editura Științifică, Bibliotheca Orientalis, București, 1999; Lao Zi – Cartea despre Dao și Putere (Dao de Jing), cu ilustrări din Zhuang Zi, Editura Humanitas, București, 1993).

Povățuit și decisiv ajutat de fabulosul lui cal, Făt-Frumos reușește să le vină de hac celor două surori spurcate, Gheonoaia și Scorpia („mulțimea de oase” de pe moșia primeia, la fel ca iarba pârjolită pe moșia celeilalte, este posibil să reprezinte reminiscențele folclorizate ale urgiilor provocate de mongolii lui Ginghis Han și Tamerlan), ca mai apoi – după un primejdios zbor deasupra unei păduri, plină ochi cu felurite jivine – să ajungă nevătămați la palatul cu „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, palat în care locuiau trei zeițe surori, „una ca alta de tinere”, și care nu mai văzuseră „suflet de om” pe acolo.

Eroul basmului acceptă invitația de-a locui cu zânele (cică „li se urâse, șezând tot singurele”), pe urmă „se însoți cu fata cea mai mică” și, după ce-i făcură cunoscuți pe el și pe cal tuturor lighioanelor, „de puteau îmbla în tihnă prin păduri”, primi învoire să meargă „prin toate locurile de primpejur”, dar numai în Valea Plângerii să nu calce, căci „nu va fi bine de el”. Această interdicție ne duce cu gândul la O mie și una de nopți (Vol. I, BPT, Editura Minerva, București, 1978), mai exact la istorisirea celui de-al treilea saaluk din Povestea hamalului și a celor trei surori: „Ferește-te, așadar, să nu carecumva să deschizi ușa de aramă!”…

Saaluk-ul n-a respectat interdicția din curiozitate, Făt-Frumos din neatenția provocată de patima urmăririi și săgetării unui iepure ce intrase în Valea Plângerii, și amândoi au plătit pentru nechibzuință: primul și-a pierdut ochiul stâng, celălalt a pierdut totul – tihna, tinerețea și, la urmă, viața.

Da, căci la întoarcerea acasă cu iepurele vânat, așa un dor l-a cuprins de părinți, încât – neținând cont de rugămințile zânelor („părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani”, „ne zice inima că vei pieri”), încalecă pe cal, străbate orașele și câmpiile de pe moșiile Scorpiei și Gheonoaiei (era convins că „mai alatăieri” trecuse pe acolo), ajunge la ruinele palatului în care se născuse „cu barba albă până la genunchi (…) și abia umblând”, calul îl lasă jos și se îndepărtează „ca săgeata de iute”, iar el saltă capacul unei chichițe, unde Moartea îl aștepta de multă vreme.  

 

Sighetu Marmației,                                                               George  PETROVAI

   1-5 iunie 2025

Petre Ispirescu, regele basmului cult românesc (IV)

                                                  

                                     II.Rolul educativ al basmelor în general,

al celor ispiresciene în special

 

1.Dezvoltarea limbajului prin intermediul basmelor

            Întrucât basmul este o însemnată parte a culturii universale, el a contribuit și continuă să contribuie atât la dezvoltarea limbii (limba este un fenomen social), prin varietatea arhaismelor, regionalismelor și a unor delicioase figuri de stil (epitete, comparații, metafore etc.), cât și la îmbogățirea limbajului celor mici (limbajul este un fenomen individual).

            Da, căci știindu-se prea bine că gândirea se desfășoară pe baza limbajului (mai exact, limba formează învelișul material al gândirii) și că limbajul interior este un important instrument al proceselor cognitive (nu putem să avem o gândire limpede și rodnică cu un limbaj sărac, respectiv cu o exprimare confuză și poticnită), iată de ce educația limbajului la nivel preșcolar, îndeosebi prin literatura specifică vârstei, contribuie la corecta și trainica realizare a altor componente ale educației copilului: morală, estetică, religioasă, ecologică etc.

            Toate metodele de învățământ servesc unor scopuri de cunoaștere (stăpânirea unor strategii de procesare a informației), scopuri de instruire (asimilarea de cunoștințe, priceperi, deprinderi) și scopuri formative (optima modelare a trăsăturilor de personalitate).

            Există trei mari categorii de metode pentru educarea limbajului, care pot fi folosite cu succes în activitățile instructiv-educative din grădiniță (Liviu Chiscop în Didactica educației limbajului în învățământul preșcolar, Ghid metodic, Editura Grigore Tăbăcaru, Bacău, 2000): (a) Metode verbale (povestirea, explicația, conversația – toate solicită gândirea, imaginația și limbajul, deci dezvoltă abilitățile mental-emoționale, priceperile și deprinderile); (b) Metode intuitive (observația și demonstrația – au o mare valoare formativă a suportului intuitiv, necesar elaborării proceselor mentale superioare); (c) Metode active (exercițiul, jocul, dramatizarea – contribuie la implicarea preșcolarilor, respectiv la însușirea temeinică a informațiilor și la dezvoltarea capacităților de comunicare).

            La rândul său, Letiția-Maria Dănilă ne face cunoscut în articolul Rolul basmelor în viața copiilor atât rolul general al acestora în „universul emoțional” al micuților (învățarea morală și etică, experiența emoțiilor prin compasiune, bucurie, tristețe sau teamă, cultivarea imaginației prin zămislirea propriilor lumi și personaje în mintea lor, translația într-o lume fascinantă și sigură), cât și acela particular de dezvoltare a limbajului: „Basmele sunt scrise într-un limbaj bogat, accesibil și uneori poetic, contribuind la îmbogățirea vocabularului copiilor și la dezvoltarea abilităților lor lingvistice”. Deoarece prin participare afectivă („copiii devin parte din aventurile și experiențele eroilor”) basmele reprezintă „o fereastră către imaginație”, iată motivul pentru care autoarea articolului insistă ca micuții să nu fie privați de lectura basmelor, „introduse în viața lor la o vârstă potrivită”. Inconstestabilele câștiguri ale unor atari lecturi sunt înfățișate de Letiția-Maria Dănilă, în chip de concluzie, la finalul articolului: „În afară de efectul moralizator, basmele îi poartă pe tărâmuri nebănuite, le dezvoltă imaginația, gândirea, pasiunea pentru literatură, îi ajută să-și depășească temerile și să-și rezolve conflictele”.

            Prin urmare, cititul și povestitul basmelor este, între activitățile de educare a limbajului, una dintre cele mai îndrăgite de copii, deoarece stimulează imaginația și afectivitatea, satisface nevoia de cunoaștere și oferă cadrul adecvat de exersare a comunicării.

 

            2. Educația estetică prin intermediul basmelor

 

                Având în vedere că în toate basmele lumii (cu precădere în cele ispiresciene) nu se întâlnește numai frumosul, ci și urâtul sub diverse forme imaginative ale dizgrațiosului și hidosului (zmei, balauri, scorpii, zgripțuroaice, vrăjitori ș.a.m.d.), consider că, pentru o mai corectă abordare și înțelegere a prezentului subcapitol, trebuie ilustrat raportul dintre estetic și frumos.

            Chiar dacă definiția dată esteticii („Estetica studiază frumosul natural, al locului de muncă, al obiectelor utilitare, al localităților și locuinței, dar mai cu seamă creația și receptarea artei”) de Mic dicționar filozofic (Editura Politică, București, 1973) doar sugerează că frumosul este o componentă (e drept, cea mai importantă!) a esteticului, nu trebuie omisă lucrarea Estetica urâtului (1852) a filosofului german Karl Rosenkranz, precum și mărturisirea „Din bube, mucegaiuri și noroi,/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, care – după introducerea esteticii urâtului în lirica sa – a făcut din Tudor Arghezi un adevărat revoluționar al limbajului poetic românesc modern.

            Da, este adevărat că la grecii antici frumosul se unea cu binele în interiorul kalakaghatonului și că reprezenta idealul uman suprem, că Plotin a ridicat Frumosul la rangul de sublim atribut al existenței (Frumosul este identificat de acest gânditor neoplatonic cu Unul, recte Dumnezeu) și că, mult mai aproape de noi, Victor Hugo susține în romanul Mizerabilii că „Frumosul este la fel de necesar ca utilul; ba chiar mai mult”…

Dar la fel de adevărat este că literatura tuturor timpurilor și popoarelor a fost intens preocupată de prezentarea anormalului, dizgrațiosului, dezgustătorului și monstruosului, adică de înfățișarea urâtului fizic și sufletesc, smuls de fantezia creatoare din adâncurile fără fund ale fantasticului, și în majoritatea cazurilor asociat cu răul (Satana este de regulă înfățișat slut sau cu infirmități, motiv pentru care Petre Ispirescu îl prezintă în basmul Greuceanu pe Necurat ca fiind „un diavol șchiop”): de la mitologia greacă și poemele homerice (ciclopi, vrăjitoare, hidre, minotaur etc.) la basmele românilor (zmei, balauri, vârcolaci), de la ginii și aparițiile de coșmar (ex. uriașa pasăre rokh) din O mie și una de nopți la veșnicia umbrelor plăsmuite de divinul Dante, la hoții și prostituatele lui François Villon, la shakespearianul Richard al III-lea, mai apoi la ocnașii, criminalii și demonii din subteranele lui F.M. Dostoievski și – bineînțeles – la bubele, mucegaiul și noroiul arghezian.

Vasăzică, prin intermediul basmelor, copiii intră în sfera mult mai mare a esteticului, comparativ cu cea a frumosului (I. Kant spunea că „Frumosul este ceea ce place fără conceptualizare”), lucru din care rezultă un dublu avantaj pentru oameni în general, pentru copii în special:

a) Dezvoltarea fanteziei și sensibilității;

b) Progresul proceselor cognitive atât întru receptarea și aprecierea frumosului cu toate categoriile lui pozitive (de la frumușel, agreabil și grațios, până la grandios, monumental, sublim și perfect), cât și a urâtului cu categoriile lui negative pentru seva plăcerii (urâțel, antipatic, asimetric, dizgrațios, dezgustător, hidos, monstruos).

 

Sighetu Marmației,                                                               George  PETROVAI

   1-5 iunie 2025

Petre Ispirescu, regele basmului cult românesc (III)

 

I.Viața și opera marelui povestitor

 

         b) Prâslea cel voinic și merele de aur

 

Aidoma unei piese de teatru, admirabilul basm Prâslea cel voinic și merele de aur este format din trei acte, înlănțuite fără cusur: (a)Primul act ne prezintă cadrul acțiunii (palatul împărătesc, grădina frumoasă, mărul cu mere de aur din fundul grădinii), precum și o parte din  personaje (împăratul fără nume, cei trei fii ai împăratului), doar Prâslea, mezinul nevârstnic, izbutind să treacă dificila probă a păzirii merelor de aur, ba chiar și a rănirii misteriosului fur al acestora în toți anii anteriori, fapt care face din el un voinic personaj pozitiv, ce stârnește invidia fraților mai mari; (b)La inițiativa lui Prâslea, care ține morțiș să pună mâna pe hoț, frații mai mari (îmboldiți de ură față de mezin) acceptă să meargă împreună după dâra sângelui din rana furului, dâra se oprește la o prăpastie, doar Prâslea are curajul să coboare în lumea subterană, unde îi ucide pe zmeii ce furaseră cele trei fete de împărat și – în dorința de-a se căsători cu ele – le țineau captive în palatele lor de bronz, de argint și de aur (zmeul din palatul de aur era cel mai puternic, totodată hoțul merelor din grădina împărătească), apoi – după ce prințesele transformă palatele, cu ajutorul unor biciuști fermecate, în mere din același material cu al locuințelor (bronz, argint, aur), după ce viteazul mezin stabilește prin răvașe logodnica fiecăruia dintre ei (fata cea mai mare pentru fratele mai mare, mijlocia pentru fratele mijlociu, mezina pentru el) și după ce ia de la fată mărul de aur – tuspatru se îndreaptă spre gura prăpastiei, fetele sunt ridicate rând pe rând (fiecare cu scrisoarea sa), însă când îi vine rândul lui Prâslea, acesta – simțind că „frații îi poartă sâmbetele” – leagă de frânghie o piatră și-și pune căciula pe ea, iar frații, de cum văzură căciula, „slăbiră vârtejile și dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuțeală, ceea ce făcu pe frați să crează că Prâslea s-a prăpădit”; (c)Al treilea act cuprinde salvarea puilor de zgripsor de un balaur (Prâslea îl face bucăți), scoaterea lui la suprafață de către imensa zgripsoroaică, varianta autohtonă a păsării rokh (a nu se confunda zgripsoroaica=pajură, cu zgripțuroaica=baborniță, femeie rea), travestirea eroului în țăran și plecarea către orașul unde-i locuiau părinții, aflarea veștii că frații mai mari s-au căsătorit cu logodnicele alese de el și că mezina „nu voiește a se mărita în ruptul capului”, intrarea ca ucenic la un argintar și îmbogățirea acestuia cu sumele primite pentru „confecționarea” unor prețioase odoare (furca de aur ce toarce singură, cloșca cu puii de aur), odoare cerute de fată și pe care el, Prâslea, le scoate din zmeiescul măr de aur, iar mai la urmă – la speciala dorință a fetei – prezentarea sa la palat cu mărul, recunoașterea lui (mai întâi de logodnică, pe urmă de împărat), istorisirea tuturor peripețiilor (inclusiv ieșirea din celălalt tărâm) și înfățișarea mărului de aur, judecata divină (tustrei frații ies în curte, aruncă fiecare câte o săgeată în aer – a mezinului cade dinaintea lui, pe când săgețile trase de frații mai mai mari cad pe ei și-i omoară pe loc) și, desigur, după înmormântarea celor doi servi ai răului, căsătoria voinicului Prâslea cu aleasa lui, căsătorie urmată (la moartea bătrânului împărat) de suirea lui în scaunul împărăției, de unde – ne spune autorul cu nelipsitul haz al finalurilor fericite – „împărăți în pace de atunci și până astăzi, de or fi trăind”.

Cum rolul basmelor și poveștilor nu este doar de-a educa, ci și de-a delecta pe cititori, iată de ce maestrul Petre Ispirescu încheie Prâslea cel voinic și merele de aur în chip înveselitor: „Trecui și eu pe-acolo și stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai O bucată de batoc/ Ș-un picior de iepure șchiop, și încălicai p-o șea, și vă spusei dumneavoastră așa”.

Basmul acesta, un clasic al genului (românesc și universal), cuprinde atât infuzări ale realului („Cloșca cu puii de aur” – celebrul tezaur gotic de la Pietroasa) cu fascinanta fantezie a autorului („cloșca cloncănind și puii piuind, cu totul și cu totul de aur și ciugulind mei tot de aur”), cât și evidente influențe din mitologiile și culturile altor popoare: aidoma eroului civilizator Orfeu, cel care coboară în Infern și reușește pentru foarte puțin timp să o salveze pe Euridice (o va pierde, însă, pentru totdeauna din cauza neascultării și a nerăbdării sale), Prâslea la rândul lui coboară în lumea subpământeană, de unde – după uciderea zmeilor – eliberează și trimite pe tărâmul nostru tustrele surorile împărătești; cele trei castele ale zmeilor subpământeni (de aramă, argint și aur) reprezintă ordinea inversă și în mic a primelor trei vârste hesiodice din totalul de cinci – aur, argint, bronz, generația eroilor și vârsta de fier; zgripsoroaica nu este altceva decât varianta ispiresciană a celebrei păsări rokh (roc), despre care aflăm din Halima (Cartea celor O mie și una de nopți) că era „o pasăre fabuloasă, extrem de mare și puternică, prezentă nu numai în legendele arabe, ci în mai toate mitologiile populare orientale”, cu precizarea cu rokh-ul „nu mănâncă oameni”, pe când zgripsoroaica ar fi fost în stare să-l înghită pe Prâslea de bucurie că i-a salvat puii de balaur, dacă aceștia nu l-ar fi ascuns și n-ar fi obținut de la ea făgăduiala că nu-i va face vreun rău.

Prâslea cel voinic și merele de aur își menține nealterată prospețimea și atractivitatea, chiar în epoca noastră mașinistă și pragmatică, datorită extraordinarului har de povestitor al lui Petre Ispirescu și a oralității limbajului său, iar cititorii și ascultătorii nu se simt nicicât deranjați de întrebuințarea pluralului „palaturi”, a unor arhaisme (să cază o asemenea tiflă, starostea, cercare, încălicai) și a unor forme depășite de exprimare: să prinză, să văz, să-l piarză, mă încumăt etc.

Totodată, farmecul basmului nu se diminuează din pricina discrepanței dintre coborârea lui Prâslea cu funia pe tărâmul celălalt (unde la început „îi cam fu frică” de lucrurile „altfel făptuite”) și dificultatea revenirii sale la suprafață. Dimpotrivă, cu debordanta contribuție a miraculosului, farmecul devine de-a dreptul captivant prin afirmația zgripsoroaicei („Greu lucru mi-ai cerut”), prin condiția pusă (o pâine și o bucată de carne la fiecare întoarcere a capului, din merindea pusă deasupra ei – „100 oca de carne făcută bucățele de o oca una și 100 de pîini”), nu în ultimul rând prin benevola jertfă a eroului, care, nemaiavând carne la ultima întoarcere a capului păsării, nu-și pierde cumpătul, ci de îndată scoate paloșul și-și taie „o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus și o dete zgripsoroaicei”.

Dar, deși uriașa pasăre simte că ultima bucată de carne „era mai dulce ca cea de mai-nainte”, deci cu mult mai gustoasă, n-o înghite („Dacă nu era binele ce mi-ai făcut și rugăciunea puilor mei, mai că te mâncam”), ci – văzând că Prâslea nu poate să „îmble” după ce au ajuns „dasupra” – „o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de-al său, și se lipi”.

 

Sighetu Marmației,                                                       George  PETROVAI

Petre Ispirescu, regele basmului cult românesc (II)

                                 I.Viața și opera marelui povestitor

        a) Greuceanu

            Spre deosebire de alte basme ispiresciene, care au ca exordiu hazoase formule de felul „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti” sau chiar mai ample, Greuceanu ne prezintă însăși esența sa în cele două fraze simple și consistente ale începutului: „A fost un împărat și se numea împăratul Roșu. El era foarte mâhnit că, în zilele lui, niște zmei furaseră soarele și luna de pe cer”. Avea de ce să fie mâhnit, ba chiar serios îngrijorat, nu atât pentru puterea și îndrăzneala hoților de zmei, cât pentru scurtul timp ce-i mai rămânea vieții pământene (plante, animale, oameni), în absența căldurii și luminii solare.

            Sigur, de la facerea lumii și a luminătorilor cerești, indiferent de calea urmată de către genitorii divino-zeiești în mitologiile popoarelor, nu s-a mai pomenit ca cineva să răpească pur și simplu aștrii, chit că anumite pasaje din unele religii prezintă ba intervenția unor forțe supranaturale/atotputernice în mersul ultraprecis al corpurilor cerești, ba anumite perturbații zonale și de scurtă durată, apărute din pricini suprafirești: (a) „Soarele s-a oprit în mijlocul cerului și nu s-a grăbit să apună o zi întreagă” (Iosua 10/13); (b) De la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată țara” (Matei 27/45); (c) „Zeul suprem al tuturor balticilor era Perkunas, zeul fulgerului și al furtunii. Perkunas era însă, la fel ca zeul indo-european Dyaus, și un zeu al soarelui. Mama sa, Perkuna, primea soarele obosit și prăfuit, îi făcea baie și în ziua următoare îl trimitea înapoi spălat și strălucitor” (Emilian Vasilescu în Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982).

            Situația fiind atât de gravă, împăratul Roșu era perfect îndreptățit să trimită oameni prin toate țările și răvașe prin orașe, „ca să dea de știre tuturor că oricine se va găsi să scoată soarele și luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevastă și încă jumătate din împărăția lui, iară cine va umbla și nu va izbândi nimic, acela să știe că i se va tăia capul”. Cum „nu toate muștele fac miere” și împăratul „se ținu de cuvânt”, ne spune P. Ispirescu în captivantul lui limbaj și stil, mulți voinici „se potricăliseră, semețindu-se cu ușurință că vor scoate la capăt o asemenea însărcinare”.

            Taman acuma se prezintă Greuceanu în fața împăratului și, da, este primit de îndată (fără fasoane și programări), adică așa cum cere neaoșa cutumă a basmului de pretutindeni. Dar, întâlnind Greuceanu pe drum doi oameni condamnați la moarte, „pentru că fugiseră de la o bătălie ce o avusese împăratul cu niște gadine”, îi mângâie pe bieții de ei cum numai el știa, „că era și meșter la vorbă Greuceanu nostru”, spunându-și în sinea lui că se va încumeta și la cealaltă treabă (scoaterea luminătorilor), doar dacă îl va îndupleca pe împărat să-i ierte pe condamnați.

            Izbutind să-i salveze pe cei doi nenorociți, la a doua întâlnire cu împăratul, Greuceanu îl înștiințează că a decis să meargă „întru căutarea acelor tâlhari de zmei”, fapt pentru care îl roagă pe suveran să fie milostiv într-o asemenea împrejurare și „mână de ajutor”. Dar, deși împăratul refuză să fie părtinitor („la mine părtinire nu este scris”), viteazul Greuceanu tot pornește la drum cu fratele lui (acesta, ca majoritatea personajelor secundare din basme și povești, nu are nume). Că doar ăsta este rostul voinicilor legendari: să înfăptuiască ceea ce altora le este peste puteri, chiar de-ar ști că vor pieri!

            Și iată-i ajunși pe cei doi drumeți la Faurul-pământului, care era năzdrăvan, „cel mai mare meșter de pe pământ” și frate de cruce cu Greuceanu (la rându-i năzdrăvan, după ce învățase năzdrăvăniile Faurului, cu care stătuse trei zile și trei nopți la sfat într-o cămară/cameră). Primele două însușiri fac din Faur varianta autohtonă a lui Hefaistos (zeul grec al focului și metalelor, cu ateliere în fundul vulcanilor) și al lui Vulcan (zeul roman al focului și metalelor, cu atelierul în fundul vulcanului Etna, unde a făurit armele lui Enea) (George Lăzărescu în Dicționar de mitologie, Editura Ion Creangă, București, 1979).

            Urmarea consfătuirii dintre cei doi frați de cruce este aceea că, după plecarea viteazului (desigur, împreună cu fratele biologic), „Faurul-pământului se apucă și făcu chipul lui Greuceanu numai și numai din fier, apoi porunci să arză cușnița ziua și noaptea și să țină chipul acesta fără curmare în foc”. Evenimentele viitoare vor arăta că a prevăzut exact apariția și desfășurarea lor…

            Ajungând la o răscruce, cei doi frați se despart, nu înainte de-a împlânta un cuțit în pământ, care avea darul de-a oferi informații primului sosit despre celălalt, în felul următor: „Acela dintre noi, care s-ar întoarce mai întâi și va găsi cuțitul ruginit, să nu mai aștepte pe celălalt, fiindcă aceasta însemnează că a murit”.

            Așa cum era de așteptat, adică potrivit logicii basmului, fratele Greuceanului, după ce umblă multă vreme fără vreo izbândă („în sec” ne informează autorul), se întoarce la locul stabilit și se pune pe așteptat, îndeosebi după ce se convinge că viteazul trăiește (cuțitul era curat) și vede luminătorii „la locul lor pe cer”.

            Greuceanu, în schimb, merge pe o potecă până la casele zmeilor, „așezate unde-și înțărcase dracul copiii”. Aici, uzând de însușirile sale năzdrăvane (cu certitudine pentru a afla obiceiurile zmeilor), se preface mai întâi într-un porumbel. Însă fata mai mică a zmeoaicei, îi spune surorii ei că ochii porumbelului „seamănă a fi ochii lui Greuceanu cel de aur” și că până aici/acuma „ne-a fost și nouă”, lucru care ilustrează marea faimă a viteazului nostru. Atunci, Greuceanu se metamorfozează într-o muscă, intră în cămara unde bătrâna zmeoaică discuta cu fiicele și în felul acesta află nu numai când se întorc de la vânătoare cei trei zmei (de cu seară cel mai tânăr, la miezul nopții celălalt, spre ziuă tartorul cel mare), ci și mijloacele diavolești-vrăjitorești prin care ele vor încerca să-l omoare.

            Zmeii tineri sunt uciși de Greuceanu relativ ușor, însă pe tartor îl învinge, după o lungă și epuizantă luptă dreaptă, doar cu ciocul de „apă dulce” („apă vie” în alte basme), pe care un corb consimte să i-l dea în schimbul celor șase hoituri: trei zmeiești și trei cabaline. Astfel împuternicindu-se, Greuceanu îl bagă pe zmeu în pământ pănă la gât, îi pune piciorul pe cap și-l întreabă unde a ascuns soarele și luna. Nădăjduind tartorul că va fi cruțat, îi spune că aștrii se află într-o culă din Codrul Verde, cheia ușii fiind degetul mic de la mâna lui dreaptă. Eroul retează capul tartorului și – cu degetul mic al acestuia – deschide cula, ia în mâna dreaptă soarele și luna în cea stângă, „le aruncă pe cer și se bucură cu bucurie mare”, iar oamenii „se veseliră și lăudară pe Dumnezeu că a dat atâta tărie lui Greuceanu de a izbândit împotriva împielițaților vrăjmași ai omenirii”.

            Apoi, conștient că trebuie să dejoace planurile de răzbunare ale zmeoaicelor, ajunge la locul de întâlnire cu fratele lui, cumpără doi cai „ce mergeau ca săgeata de iute”, omoară zmeoaica tânără (lovește cu paloșul la rădăcina părului cu pere de aur în care aceasta se prefăcuse), pe urmă pe sora ei mai mare (se prefăcuse într-o grădină) și scapă în făuriștea Faurului-pământului de zmeoaica cea bătrână.

            Șiretlicul la care recurge (gaura făcută în perete „ca măcar să-l vază la față” pe Greuceanu) se întoarce împotriva ei: crezând că-l soarbe pe viteaz și astfel se răzbună, de fapt ea înghite chipul de fier al lui, roșu ca focul, pe care Faurul „i-l vârî pe gât”. Moartea zmeioacei i-a bucurat pe toți, iar muntele de fier în care se prefăcuse stârvul ei, l-a făcut nespus de fericit pe meșterul Faur. Și cum să nu fie fericit, când el – cel mai mare meșter al vârstei de fier – avea la îndemână atâta materie primă?! De aceea, le poruncește calfelor să-i facă lui Greuceanu „o căruță cu trei cai cu totul și cu totul de fier”, căruță cu care frații pornesc la drum, după ce năzdrăvanul Faur suflă asupra cailor „și le dete duh de viață”.

            Pe urmă, după ce desprinde de la căruță un cal și-l trimite pe frate-său la împăratul Roșu ca să-i anunțe sosirea, are loc întâlnirea lui Greuceanu cu acel diavol șchiop, „carele ținea calea drumeților ca să le facă neajunsuri”. Diavolul avea trebuință de paloșul viteazului ca să-l dea unui mangosit de sfetnic împărătesc, care i se făgăduise lui, dimpreună cu rodul căsătoriei sale, „dacă îl va face să ia el pe fata împăratului”. Or, ne face cunoscut Petre Ispirescu, paloșul lui Greuceanu nu era numai faimos (bunăoară, așa ca armura lui Ahile), ci reprezenta însăși esența lui de erou: „Împielițatul știa că Greuceanu, fără paloș, era om ca toți oamenii”, adică un necunoscut, căci puterea lui „în paloș era”.

Însă necutezând să dea piept cu viteazul, îi scoate cuiul de la osia din spate și-l aruncă mult în urmă, apoi – după ce tot el îi anunță pierderea – îl face pe viteaz să coboare din căruță și să meargă în căutarea lui, timp în care diavolul îi fură paloșul, iar el se preface în stană de piatră pe marginea drumului, firește, având grijă ca – prin mijloace drăcești – arma să ajungă de îndată la sfetnic.

Fără să ia seama că-i lipsește garantul identității și vitejiei, Greuceanu se înfățișează la împărat, care nu putea să priceapă cum a ajuns paloșul lui în mâna sfetnicului. Pe scurt, nu era convins că cel din fața lui este Greuceanu. Totuși, neplăcându-i zorul uzurpatorului cu întemnițarea fratelui lui Greuceanu și cu căsătoria, este de acord cu rugămintea adevăratului viteaz să mai aștepte puțin, până când „vei vedea cu ochii adevărului”.

Amintindu-și de stana de piatră, pe care n-o văzuse „decât după ce-și găsise cuiul de la osie și se întorcea la căruță cu dânsul”, Greuceanu merge în grabă la locul cu pricina și – după ce se transformă într-un buzdugan de oțel – lovește stânca până ce o sfarmă complet, între sfărâmături găsindu-și paloșul.

Revenind la palat cu însemnul identității sale, sfetnicul tremură și este iertat de erou (însă împăratul îi poruncește să piară din împărăția lui), fratele lui Greuceanu este scos din închisoare și pe urmă „se făcu o nuntă d-ale împărătești, și se încinse niște veselii care ținură trei săptămâni”.

Basmul Greuceanu (1876), care i-a fost povestit autorului de către Mihalache Constantin, rămâne referențial în opera lui Petre Ispirescu, grație admirabilei măiestrii cu care conduce acțiunea înspre țelul final al grosului creațiilor de acest gen: victoria binelui și statornicirea adevărului, nu doar prin vitejia eroului principal, ci și prin nestrămutata lui credință! Principalele instrumente artistice întrebuințate de autor sunt următoarele: fantezia inepuizabilă, știința dozării efectelor, stilul nepretențios (exprimare pe înțelesul oricui și pe placul tuturor), oralitatea propozițiilor împănate cu adorabile arhaisme (a se potricăli, mangosit, cirtă, palavatic/pălăvatic etc.).

 

Sighetu Marmației,                                                          George  PETROVAI

Petre Ispirescu, regele basmului cult românesc (I)

I.Viața și opera marelui povestitor

            1.Viața lui Petre Ispirescu

            Născut în ianuarie 1830 în familia frizerului Gheorghe Ispirescu din mahalaua bucureșteană Pescăria Veche, se pare că micul Petre a ascultat numeroase basme (și alte creații populare), îndeosebi de la părinți (Elena, mama viitorului editor, tipograf, folclorist și scriitor, era ardeleancă și o neîntrecută povestitoare), dar și de la calfele sau chiar de la clienții tatălui său.

            Neurmând cursurile unei școli (scriitorul îi mărturisea lui J.U. Crainic că n-are nici măcar patru clase primare), copilul Petre Ispirescu a fost educat de dascălii unor biserici, apoi și-a format singur cultura prin citirea cărților apărute la tipografiile unde a lucrat. Astfel, la inițiativa mamei, dascălul Nicolai de la biserica Udricani din cartier l-a învățat pe micul Petre să citească, el și-a continuat studiile cu cantorul Lupescu de la biserica Olteni, iar la 12 ani a învățat psaltichia cu profesorul de muzică George Voiculescu de la biserica Domnița Bălașa.

            Sperând că acolo unde se tipăresc cărțile se poate și studia, la vârsta de 14 ani, P. Ispirescu a intrat ucenic la tipografia condusă de Zaharia Carcalechi, tipografie care din anul 1843 edita Vestitorul românesc. Lucrând aici câte 14 ore pe zi, Ispirescu devine în anul 1848 tipograf calificat. Dar iată două curiozități din viața tânărului Petre, după moartea tatălui său: 

(a) Pentru a-i ține de urât mamei sale, adolescentul a învățat să cânte la chitară; 

(b) Încercările poetice, la fel ca proza memorialistică, au o foarte redusă valoare literar-artistică, fiind doar „îmbinări hibride” de influențe sumar asimilate.

            În anul 1854 părăsește tipografia lui Z. Carcalechi și se angajează la cea a lui Copainie, unde se tipăreau lucrări traduse din François-René de Chateaubriand (Atala), Bernardin de Saint-Pierre (Paul și Virginia), Miguel de Cervantes, Jonathan Swift, Jean-Jacques Rousseau, Alexandre Dumas, Victor Hugo. Preocupat în continuare de cultură, în această perioadă el citește Fabulele lui Florian în original...

            Anul 1858 vine cu necazuri pentru scriitorul nostru, deoarece – în contextul dezbaterilor privind unirea Moldovei cu Țara Românească – tipografia la care lucra a acceptat să imprime, fără să prezinte textul cenzurii, corespondența secretă a principelui Vogoride, foarte utilă pentru mai mulți unioniști. Desigur, poliția a intervenit, i-a arestat pe toți participanții la această afacere, Ispirescu petrece trei săptămâni la închisoare, își pierde slujba și rămâne trei luni fără loc de muncă. De-abia la sfârșitul anului, politicianul unionist (viitorul ministru de externe) Vasile Boerescu îi oferă direcția unei tipografii mai moderne, ce poseda prima presă mecanică din București și imprima revista Naționalul.

            Fiind asociat cu părți egale (Boerescu cu capitalul, Ispirescu cu direcția și activitatea), munca la această tipografie poate fi considerată perioada cea mai fericită și mai liniștită pentru scriitor și mama lui. Treburile mergeau atât de bine/profitabil, încât a putut să-și cumpere o casă pe strada Sălciilor, astăzi strada Thomas Masaryk din centrul Bucureștilor. Totodată, activitatea de tipograf l-a pus în legătură cu scriitori și oameni însemnați ai timpului: Nicolae Filimon, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad și alții.

            La îndemnul lui Nicolae Filimon, în anul 1862, Petre Ispirescu publică în Țăranul român primele șase basme culese de el (Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Prâslea cel voinic și merele de aur, Balaurul cel cu șapte capete, Fata de împărat și pescarul, Făt-Frumos cu părul de aur, Fata moșului cea cuminte), care – împreună cu altele – au fost reunite în prima lui carte/culegere, astăzi o raritate.

            După ce Vasile Boerescu vinde în 1863 tipografia, viitorul ministru C.A. Rosetti îl invită pe Ispirescu să lucreze ca director al imprimeriei ce tipărea Românul, revista Partidului Liberal (aflat atunci în opoziție). Alături de Rosetti, tot atunci scriitorul participă la înființarea primei „Case de ajutor reciproc a tipografilor din România”.

            Cum în 1864 este suprimat Românul de guvern, Ispirescu cu doi asociați (Walter Scarlat, Frederic Göbl) înființează „Tipografia Lucrătorilor Asociați”, pentru ca un an mai târziu să conducă foaia Tipograful român. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza în 1866, acceptă invitația ministrului de interne Ion Ghica de-a conduce Imprimeria de Stat, iar după doi ani, împreună cu trei asociați, înființează „Noua tipografie a laboratorilor români”.

            Foarte ocupat cu activitatea de tipograf, vreme de un deceniu (1862-1872) P. Ispirescu n-a publicat niciun basm. Însă în 1872 reia activitatea literară cu culegerea Legende sau basmele românilor. Ghicitori și proverburi, carte prefațată de B.P. Hașdeu și apreciată pentru calitățile scrisului, respectiv pentru profundele cunoștințe arătate de autor într-ale creației populare.

            Un an mai târziu publică Snoave sau povești populare, în 1876 scoate cartea Ispravele și viața lui Mihai Viteazul, iar în anul 1879, editura sa imprimă o colecție de basme culte (prelucrări în limbaj autohton ale unor mituri din folclorul universal și ale unor fragmente din mitologia greacă), prelucrări reunite în volumul Din poveștile unchiului sfătos, basme păgânești, volum care este prefațat și apare prin influența lui Alexandru Odobescu.

            În anul 1882, la îndemnul lui Vasile Alecsandri, P. Ispirescu reunește basmele și legendele (37 cu totul) în Legende sau basmele românilor, principala sa operă, carte elogiată de bardul de la Mircești printr-o scrisoare, ulterior convertită în Prefața volumului: „Prețiosul dumitale volum trebuie să se afle în fiecare casă”.

            Deși opera lui Petre Ispirescu se adresează cu precădere copiilor, totuși, prin valorificarea folclorului celor mici, el a publicat colecția Jocuri și jucării de copii (1885).

Și iată o altă curiozitate a scriitorului: spre sfârșitul vieții (mai exact după 50 de ani petrecuți în București), seniorul Ispirescu a călătorit la Roșiorii de Vede, oraș situat la 120 de km de Capitală, unde fiică-sa trebuia să fie numită institutoare…

            Sfârșitul în urma unei congestii cerebrale (a doua după cea din 21 iunie 1883) a survenit la masa de lucru, după unii pe 21 noiembrie 1887, după alții pe 27 noiembrie 1887.

 

2.Privire sinoptică asupra operei (Fabulosul și mitologicul din basmele ispiresciene)

 

            Basmele lui Petre Ispirescu se deosebesc de ale altora (Charles Perrault, Hans Christian Andersen, frații Grimm) prin aceea că la scriitorul nostru se întâlnește la tot pasul fabulosul, ilustrat prin zmei, vrăjitori, balauri cu mai multe capete și alte lighioane, care nu doar că înfățișează ipostazele răului hidos și agresiv de pe aceste meleaguri, dar chiar fac tot ce le stă în putință ca să bage groaza în bieții locuitori (Balaurul cel cu șapte capete), într-o împărăție răpind fetele împăratului (Prâslea cel voinic și merele de aur), în alta furând chiar soarele și luna de pe cer (Greuceanu), așa încât cârmuitorul rămas fără luminătorii cerești, se vede nevoit să promită pe fiică-sa de soție și „încă jumătate de împărăție” viteazului ce-o să scoată aștrii de la zmei, cu condiția că „negreșit i se va tăia capul” aceluia care va încerca și nu va izbândi.

            Desigur, răul persistă până ce la curtea împăratului nu-și face apariția acel „român verde, întreg la minte și drept la judecată” (Zâna zânelor), care nu ezită să plece în căutarea răufăcătorilor, chiar dacă la început habar n-are încotro s-o apuce. Însă, consistent ajutat de forțele benefice (sfinți/sfinte, înțelepți, vrăjitori sufletiști ș.a.m.d.) și fără greș călăuzit atât de însușirile sale suprafirești (este nu numai puternic, curajos și mintos, dar deține și arta năzdrăvăniei – capacitatea de-a se metamorfoza în tot ceea ce dorește), cât și de cele ale calului său ieșit din comun (năzdrăvan, vorbitor, zburător), supereroul de fiecare dată ajunge la ținta călătoriei și-i pedepsește/lichidează pe vrăjmașii neamului omenesc, astfel el întruchipând inexorabilul braț al dreptății divine ce, mai devreme sau mai târziu, învinge răul și răsplătește virtutea.

            La fel ca în cuceritoarele povești ale lui Ch. Perrault sau H.Cr. Andersen, din basmele lui Petre Ispirescu nu lipsesc animizarea și antropomorfizarea, așa că cititorii lesne întâlnesc animale, păsări, pești și insecte care simt, gândesc, vorbesc și – la o adică – îl ajută pe erou, ba chiar acea miraculoasă alarmă din întreaga pădure, atunci când năzdrăvanul cal al Făt-Frumosului din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte „de-abia atinse cu piciorul vârful unui copac”.

            Cum se explică violența, cruzimea și valurile de sânge din basmele ispiresciene, scene care în cele occidentale sunt rare și – deci – nesemnificative, deoarece aici pedepsele sunt în general psiho-morale? Prin aceea că românii din cele trei principate neunite au fost veacuri la rând umiliți și jecmăniți de străinii hrăpăreți (romani, migratori, unguri, turci, tătari, ruși, polonezi, austrieci, greci, evrei), lucru care cu necesitate i-a împins la revolta individuală și colectivă de tip haiducesc, revolta fățișă și cea mocnită generând forme specifice ale culturii populare (și nu numai): doine, balade, bocete, basme, cântece de vitejie etc.

            Căci iată cum descrie Petre P. Panaitescu perioada fanariotă în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990): „De la 1711 și până la 1821, au fost nu mai puțin de șase războaie pe teritoriul nostru, dintre care unele au ținut câte cinci-șase ani de-a rândul. Pe lângă pustiirile provocate de lupte, românii trebuiau să suporte toată întreținerea armatelor și să furnizeze provizii pentru turci sau pentru dușmanii lor”.

 

Sighetu Marmației,                                                               George  PETROVAI

   1-5 iunie 2025