I.Viața și opera marelui povestitor
b)
Prâslea cel voinic și merele de aur
Aidoma
unei piese de teatru, admirabilul basm Prâslea
cel voinic și merele de aur este format din trei acte, înlănțuite fără
cusur: (a)Primul act ne prezintă cadrul acțiunii (palatul împărătesc, grădina
frumoasă, mărul cu mere de aur din fundul grădinii), precum și o parte din personaje (împăratul fără nume, cei trei fii
ai împăratului), doar Prâslea, mezinul nevârstnic, izbutind să treacă dificila
probă a păzirii merelor de aur, ba chiar și a rănirii misteriosului fur al
acestora în toți anii anteriori, fapt care face din el un voinic personaj
pozitiv, ce stârnește invidia fraților mai mari; (b)La inițiativa lui Prâslea,
care ține morțiș să pună mâna pe hoț, frații mai mari (îmboldiți de ură față de
mezin) acceptă să meargă împreună după dâra sângelui din rana furului, dâra se
oprește la o prăpastie, doar Prâslea are curajul să coboare în lumea subterană,
unde îi ucide pe zmeii ce furaseră cele trei fete de împărat și – în dorința
de-a se căsători cu ele – le țineau captive în palatele lor de bronz, de argint
și de aur (zmeul din palatul de aur era cel mai puternic, totodată hoțul merelor
din grădina împărătească), apoi – după ce prințesele transformă palatele, cu
ajutorul unor biciuști fermecate, în mere din același material cu al
locuințelor (bronz, argint, aur), după ce viteazul mezin stabilește prin răvașe
logodnica fiecăruia dintre ei (fata cea mai mare pentru fratele mai mare,
mijlocia pentru fratele mijlociu, mezina pentru el) și după ce ia de la fată
mărul de aur – tuspatru se îndreaptă spre gura prăpastiei, fetele sunt ridicate
rând pe rând (fiecare cu scrisoarea sa), însă când îi vine rândul lui Prâslea,
acesta – simțind că „frații îi poartă sâmbetele” – leagă de frânghie o piatră
și-și pune căciula pe ea, iar frații, de cum văzură căciula, „slăbiră vârtejile
și dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuțeală, ceea ce făcu pe
frați să crează că Prâslea s-a prăpădit”; (c)Al treilea act cuprinde salvarea
puilor de zgripsor de un balaur (Prâslea îl face bucăți), scoaterea lui la
suprafață de către imensa zgripsoroaică, varianta autohtonă a păsării rokh (a
nu se confunda zgripsoroaica=pajură, cu zgripțuroaica=baborniță, femeie rea),
travestirea eroului în țăran și plecarea către orașul unde-i locuiau părinții,
aflarea veștii că frații mai mari s-au căsătorit cu logodnicele alese de el și
că mezina „nu voiește a se mărita în ruptul capului”, intrarea ca ucenic la un
argintar și îmbogățirea acestuia cu sumele primite pentru „confecționarea” unor
prețioase odoare (furca de aur ce toarce singură, cloșca cu puii de aur),
odoare cerute de fată și pe care el, Prâslea, le scoate din zmeiescul măr de
aur, iar mai la urmă – la speciala dorință a fetei – prezentarea sa la palat cu
mărul, recunoașterea lui (mai întâi de logodnică, pe urmă de împărat),
istorisirea tuturor peripețiilor (inclusiv ieșirea din celălalt tărâm) și
înfățișarea mărului de aur, judecata divină (tustrei frații ies în curte,
aruncă fiecare câte o săgeată în aer – a mezinului cade dinaintea lui, pe când
săgețile trase de frații mai mai mari cad pe ei și-i omoară pe loc) și,
desigur, după înmormântarea celor doi servi ai răului, căsătoria voinicului
Prâslea cu aleasa lui, căsătorie urmată (la moartea bătrânului împărat) de
suirea lui în scaunul împărăției, de unde – ne spune autorul cu nelipsitul haz
al finalurilor fericite – „împărăți în pace de atunci și până astăzi, de or fi
trăind”.
Cum
rolul basmelor și poveștilor nu este doar de-a educa, ci și de-a delecta pe
cititori, iată de ce maestrul Petre Ispirescu încheie Prâslea cel voinic și merele de aur în chip înveselitor: „Trecui și
eu pe-acolo și stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai O bucată de batoc/ Ș-un picior de iepure șchiop, și încălicai p-o
șea, și vă spusei dumneavoastră așa”.
Basmul
acesta, un clasic al genului (românesc și universal), cuprinde atât infuzări
ale realului („Cloșca cu puii de aur” – celebrul tezaur gotic de la Pietroasa)
cu fascinanta fantezie a autorului („cloșca cloncănind și puii piuind, cu totul
și cu totul de aur și ciugulind mei tot de aur”), cât și evidente influențe din
mitologiile și culturile altor popoare: aidoma eroului civilizator Orfeu, cel
care coboară în Infern și reușește pentru foarte puțin timp să o salveze pe
Euridice (o va pierde, însă, pentru totdeauna din cauza neascultării și a
nerăbdării sale), Prâslea la rândul lui coboară în lumea subpământeană, de unde
– după uciderea zmeilor – eliberează și trimite pe tărâmul nostru tustrele
surorile împărătești; cele trei castele ale zmeilor subpământeni (de aramă,
argint și aur) reprezintă ordinea inversă și în mic a primelor trei vârste
hesiodice din totalul de cinci – aur, argint, bronz, generația eroilor și
vârsta de fier; zgripsoroaica nu este altceva decât varianta ispiresciană a
celebrei păsări rokh (roc), despre care aflăm din Halima (Cartea celor O mie și
una de nopți) că era „o pasăre fabuloasă, extrem de mare și puternică,
prezentă nu numai în legendele arabe, ci în mai toate mitologiile populare
orientale”, cu precizarea cu rokh-ul „nu mănâncă oameni”, pe când zgripsoroaica
ar fi fost în stare să-l înghită pe Prâslea de bucurie că i-a salvat puii de
balaur, dacă aceștia nu l-ar fi ascuns și n-ar fi obținut de la ea făgăduiala
că nu-i va face vreun rău.
Prâslea cel voinic și merele de aur își menține nealterată prospețimea și atractivitatea,
chiar în epoca noastră mașinistă și pragmatică, datorită extraordinarului har de
povestitor al lui Petre Ispirescu și a oralității limbajului său, iar cititorii
și ascultătorii nu se simt nicicât deranjați de întrebuințarea pluralului
„palaturi”, a unor arhaisme (să cază o asemenea tiflă, starostea, cercare,
încălicai) și a unor forme depășite de exprimare: să prinză, să văz, să-l
piarză, mă încumăt etc.
Totodată,
farmecul basmului nu se diminuează din pricina discrepanței dintre coborârea
lui Prâslea cu funia pe tărâmul celălalt (unde la început „îi cam fu frică” de
lucrurile „altfel făptuite”) și dificultatea revenirii sale la suprafață.
Dimpotrivă, cu debordanta contribuție a miraculosului, farmecul devine de-a
dreptul captivant prin afirmația zgripsoroaicei („Greu lucru mi-ai cerut”),
prin condiția pusă (o pâine și o bucată de carne la fiecare întoarcere a
capului, din merindea pusă deasupra ei – „100 oca de carne făcută bucățele de o
oca una și 100 de pîini”), nu în ultimul rând prin benevola jertfă a eroului,
care, nemaiavând carne la ultima întoarcere a capului păsării, nu-și pierde
cumpătul, ci de îndată scoate paloșul și-și taie „o bucată de carne moale din
coapsa piciorului de sus și o dete zgripsoroaicei”.
Dar,
deși uriașa pasăre simte că ultima bucată de carne „era mai dulce ca cea de
mai-nainte”, deci cu mult mai gustoasă, n-o înghite („Dacă nu era binele ce
mi-ai făcut și rugăciunea puilor mei, mai că te mâncam”), ci – văzând că
Prâslea nu poate să „îmble” după ce au ajuns „dasupra” – „o dete afară
dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de-al său, și se lipi”.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu