Octombrie 5, 2026
PRO-VITA SI AFR IN PARLAMENT – MEMORII DE OPOZITIE
Memoriu de opozitie – schimbarea sexului biologic al minorilor fara consimtamintul parintilor
Pro-Vita (Bucuresti) si Alianta Familiilor din Romania (AFR) actioneaza din nou in Parlament pentru bunastarea si integritatea minorilor. USR a introdus un proiect de lege (creionat de Asociatia Accept) pentru accesul, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de 16 ani împliniți, la servicii de psihologie clinică, consiliere psihologică și psihoterapie fara acordul parintilor. Scopul proiectului este facilitarea schimbarii sexului la minori fara cunostinta sau consimtamintului parintilor. Pro Vita si AFR se opun proiectului legislativ. Propunerea, denominata ca un drept al copilului, submineaza integritate familiei, interesul suprem al copilului, interesul suprem al familiei si are potentialul real de a crea neintelegeri in familie. Memoriul de opozitie a fost inregistrat in Comisia Juridica a Senatului in cursul saptaminii trecute. Redam textul in intregime.
***
MEMORIU Referitor la Propunerea legislativă pentru completarea Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și a altor acte normative (L478/2026 , Senat)
Domnule preşedinte al Comisiei Juridice a Senatului,
Subscrisele Asociația PRO VITA București și Alianța Familiilor din România sunt organizații independente, care își propun promovarea valorilor familiei precum și protecția libertății religioase, prin educație, advocacy și asistență umanitară. Ne numărăm printre organizațiile consultate în procesul legislativ intern și am intervenit în litigii pe lângă instanțele naționale sau internaționale, inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Vă mulțumim pentru oportunitatea de a formula prezentul punct de vedere referitor la „Propunerea legislativă pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și a altor acte normative” înregistrată la Senat sub nr. L478/2026. Cu respect solicităm Senatului României respingerea acestei inițiative legislative. Apreciem că soluția propusă este juridic necorelată cu dreptul comun și cu legea educației, inadecvată în privința evaluării discernământului minorilor și insuficientă în privința garanțiilor oferite; de asemenea, este de natură să submineze autoritatea părintească și dreptul la viața de familie.
Nu contestăm existența suferinței psihice în rândul adolescenților și nici nevoia de intervenție, ci soluția preconizată de inițiatori: transformarea excepției (familia care refuză nejustificat ajutorul sau care este ea însăși sursa vătămării) în regulă generală, prin care minorul de 16 ani contractează singur, confidențial, servicii de specialitate, inclusiv pentru crizele de vârstă și conflictele cu familia, iar părintele este înlăturat din circuitul decizional și de supraveghere.
Arătăm și că norma propusă contravine prevederilor Constituției, Codului civil, Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Legii învățământului preuniversitar nr. 198/2023 și Convenției ONU cu privire la drepturile copilului.
I. Obiectul propunerii, în forma analizată
Potrivit formei inițiatorului și expunerii de motive, proiectul completează concomitent trei acte normative:
Art. I completează art. 661 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, adăugând o nouă excepție de la regula consimțământului reprezentantului legal: accesul, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de 16 ani împliniți, la servicii de psihologie clinică, consiliere psihologică și psihoterapie.
Art. II completează Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 în sensul recunoașterii consimțământul autonom al minorului în vârstă de 16 ani împliniți; accesul este condiționat de o „evaluare a capacității cognitive” efectuată de un psiholog cu drept de liberă practică. Se instituie o excepție de la confidențialitate, în caz de risc iminent de autovătămare, vătămare a altor persoane, „abuz sever” sau suspiciunea unei afecțiuni care impune intervenție medicală.
Art. III completează art. 106 din Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023, permițând minorului de 16 ani să se adreseze singur cabinetelor de asistență psihopedagogică din unitățile de învățământ.
II. Argumente de drept constituțional și intern
1. Evaluarea clinică, consilierea și terapia de durată, fără încuviințarea reprezentanților legali, aduce atingere autorității părintești și dreptului la viața de familie. În opinia noastră, prin faptul că nu este stabilită necesitatea acordului părinților, norma propusă este susceptibilă a îngrădi în mod nejustificat și neproporțional viața intimă, familială și privată a acestora, fiind astfel susceptibilă a încălca prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) și art. 26, Viața intimă, familială și privată, astfel cum acesta se interpretează, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, precum și prevederile art. 8, Dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv ale art. 7, Respectarea vieții private și de familie din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
1.1. În context, precizăm că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, „Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie.” Așadar, în sensul Legii nr. 272/2004, viața de familie este parte constitutivă a interesului superior al copilului; orice măsură care exclude familia din viața copilului sau din procesul decizional care îl privește aduce atingere, prin definiție, interesului superior al copilului, în absența unor circumstanțe excepționale temeinic justificate, pe care nu le regăsim în textul propus.
În același sens, potrivit prevederilor art. 2 alin. (6) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puțin următoarele: a). nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie; b). opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate; c). istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare, înstrăinare părintească sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor; d). capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia (...)”. Apartenența la familie este, prin urmare, un criteriu legal, explicit și obligatoriu în orice evaluare a interesului superior concret al copilului.
Art. 2 alin. (3) din aceeași lege specială prevede că principiul interesului superior al copilului „este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal”. Prin urmare, decizia privind participarea copilului la consiliere psihologică trebuie luată prin raportare la interesul superior concret al copilului, care include dreptul la viața de familie, iar nu prin impunerea uniformă a unei obligații legale.
Pe de altă parte, art. 2 alin. (4) impune ca principiul interesului superior al copilului să prevaleze în „toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de furnizorii privați acreditați, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești”. Prin urmare, inclusiv psihologii, cărora propunerea legislativă le conferă competența de a furniza servicii de consiliere, sunt obligați să analizeze prevalența interesului superior al copilului, în mod concret, care include dreptul la viața de familie.
Totodată, art. 2 alin. (5) instituie obligația ca autoritățile publice și instanțele judecătorești „să implice familia în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil și să sprijine îngrijirea, creșterea și formarea, dezvoltarea și educarea acestuia în cadrul familiei”. Sintagma „toate deciziile” are caracter universal și nu admite excepții în lipsa unui temei explicit: participarea la programe de consiliere psihologică este o decizie privitoare la copil față de care obligația de implicare a familiei se aplică în în mod necesar.
În opinia noastră, din cele de mai sus rezultă că soluția legislativă preconizată contravine în mod direct scopului declarat al Legii nr. 272/2004, deoarece protecția copilului se realizează prin familie sau împreună cu familia.
1.2. Pe plan constituțional, eliminarea necesității acordului parental este susceptibilă a aduce atingere art. 26 alin. (1) din Constituție, care prevede că „autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”. Prin această normă constituțională se instituie obligația negativă de abținere de la ingerințe nejustificate, precum și obligația pozitivă de protecție activă a vieții de familie. Orice ingerință a autorității publice în viața de familie trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară și proporțională cu scopul urmărit, conform art. 53 din Constituție. Or, proiectul nu limitează aceste prerogative numai la cazurile în care părintele își încalcă îndatorirea ci le suspendă, ca regulă, pentru o întreagă categorie de vârstă și pentru o întreagă clasă de intervenții.
2. Autoritatea părintească reprezintă un drept și o îndatorire, nu un formalism. În dreptul comun, autoritatea părintească nu este un titlu onorific și nu nici o prezumție care ar putea fi înlăturată printr-o lege de acces la servicii. Astfel, alineatul (1) al art. 483 din Codul civil definește autoritatea părintească drept un ansamblu, din care nu se poate așadar extrage, prin modificarea altor legi (în acest caz, Legea nr. 95/2006 și Legea nr. 46/2003) componenta care privește persoana copilului - sănătatea psihică, orientarea, supravegherea - pentru a o „preda” unui prestator de servicii. Un circuit confidențial, deschis de minor față de un specialist, ține părinții în afara deciziei, deși aceștia răspund în continuare pentru creșterea copilului, potrivit alineatului (3).
Alineatul (2) distinge asocierea copilului ținând cont de vârstă și de maturitate și nu o interpretează drept înlocuirea în decizie a părinților. Copilul, așadar, nu poate fi titularul autonom al deciziei. Atunci când părinții își încalcă îndatoririle, legea prevede decăderea din exercițiul drepturilor părintești sau măsuri de protecție specială, pronunțate de instanță, nu o prezumție generală bazată pe împlinirea de copil a vârstei de 16 ani.
Totodată, în conformitate cu art. 487 din Codul civil, care statuează conținutul autorității părintești, „dreptul și îndatorirea” părinților sunt legate. Astfel, părintele nu „poate” să se ocupe de sănătatea psihică a copilului, ci trebuie să o facă, iar acest act include orientarea și sfaturile necesare pentru ca minorul să-și exercite drepturile. Cu alte cuvinte, dreptul minorului de 16 ani de a primi sprijin se realizează prin îndrumarea părintească, nu prin ocolirea ei.
Art. 487 mai prevede că îngrijirea și educația se fac „potrivit propriilor lor convingeri”, ținând seama de însușirile și nevoile copilului. Formularea reia, în dreptul comun, garanția constituțională din art. 29 alin. (6). Apreciem că un regim de evaluare clinică și terapie ținut secret față de părinți anulează această prerogativă, întrucât convingerile părintelui privind dezvoltarea psihică, morală și identitară a copilului nu mai pot fi exercitate. Legea nu permite ca „nevoile copilului” să fie definite, în secret, de prestator.
Îndatoririle specifice părinților sunt enumerate la art. 488 din Codul civil. Alineatul (1) include în sintagma „dezvoltare armonioasă” dimensiunea mentală, spirituală și morală, nu doar pe cea fizică sau clinică. Aceste dimensiuni se formează în familie; apreciem că un proces terapeutic de durată, în afara familiei, amenință tocmai cadrul în care legea cere ca dezvoltarea să aibă loc.
Arătăm și că același aliniat impune părinților să lămurească minorul asupra actelor care îl afectează și să îi ia în considerare opinia. Din nou, considerarea opinia nu înseamnă a o transforma în titlu autonom în vederea contractării unei forme de terapie; dimpotrivă, dacă părintele are îndatorirea legală de a lămuri copilul asupra actelor care îl afectează, legea nu poate, în același timp, să ascundă părintelui unul din actele cele mai susceptibile să îl afecteze.
Litera c) din același aliniat obligă părinții să ia toate măsurile necesare pentru protejarea drepturilor copilului; părintele ținut în necunoștință nu își poate îndeplini această obligație. El nu poate supraveghea riscul de autovătămare, nu poate asigura aderența la tratament și nu poate decide, în cunoștință de cauză, continuarea sau încetarea intervenției.
Litera d) este de asemenea semnificativă pentru prezentul proiect, prin aceea că statuează datoria părinților să coopereze cu persoanele și instituțiile care îngrijesc și educă minorul. Or, cooperarea presupune parteneriat. Școala, cabinetul de asistență psihopedagogică și psihologul sunt doar o parte a acestei cooperări.
Aceeași logică este întărită de art. 493 din același Cod civil, care consacră dreptul și îndatorirea părinților de a-l supraveghea pe copil. Înlăturarea familiei din circuitul terapeutic anulează, în fapt, atât supravegherea, cât și exercitarea în comun.
3. Capacitatea de exercițiu restrânsă nu poate fi ocolită prin excepție nedefinită. Potrivit articolelor 41 și 42 din Codul civil, minorul cu vârsta de între 14 împliniți are capacitate de exercițiu restrânsă; acesta poate încheia acte juridice cu încuviințarea reprezentantului legal, în condițiile legii. Derogările de la această normă trebuie să fie exprese, clare și justificate.
În acest sens, art. 661 din Legea nr. 95/2006 recunoaște două excepții: urgența, atunci când reprezentantul nu poate fi contactat, și serviciile de sănătate sexuală și reproductivă, la solicitarea expresă a minorului de peste 16 ani. Aceste excepții sunt ele însele limitate. Inițiatorii propunerii legislative adaugă o a treia excepție, de cu totul altă natură: o relație terapeutică de durată, care poate dura luni sau ani, care produce efecte asupra identității, atitudinilor, relațiilor de familie și, uneori, asupra deciziilor medicale ulterioare.
Ministerul Justiției a semnalat, în punctul său de vedere din adresa nr. 2/37287/19.06.2026, că din text nu rezultă dacă se instituie o nouă capacitate specială de exercițiu în domeniul sănătății mintale sau doar o excepție punctuală. Lipsa acestei delimitări generează incertitudine cu privire la întinderea capacității juridice a minorului.
Aceeași adresă constată o contradicție internă: articolul II alin. (2) consacră dreptul la consimțământ autonom de la împlinirea vârstei de 16 ani, iar alin. (3) îl condiționează de o evaluare individuală prealabilă. Dacă dreptul depinde de evaluare, rezultă că vârsta nu este temei suficient; dacă vârsta este temei suficient, evaluarea este superfluă. O normă care se contrazice pe sine nu îndeplinește cerințele de claritate, precizie și previzibilitate deduse din art. 1 alin. (5) din Constituție, în jurisprudența constantă a Curții Constituționale (Deciziile nr. 189/2006, nr. 903/2010, nr. 26/2012).
4. Proiectul de act normativ nu definește termeni esențiali. Ministerul Justiției a arătat, punctual, că proiectul folosește noțiuni cu efect juridic major fără a le defini și fără a le raporta la Legea nr. 213/2004 privind profesia de psiholog: (a) „servicii de psihologie clinică, consiliere psihologică și psihoterapie” nu sunt definite în lege și nu sunt corelate cu competențele profesionale prevăzute de cadrul special; (b) „evaluarea capacității cognitive” nu are criterii, metodologie, efecte ale unei concluzii negative și nici regim juridic; (c) „risc iminent de autovătămare”, „abuz sever” și „suspiciunea rezonabilă a unei afecțiuni care impune intervenție medicală” sunt premisele legale pentru înlăturarea confidențialității, dar rămân neprecizate; (d) obligația de a informa „autoritățile competente” nu identifică destinatarul.
Consiliul Economic și Social, deși a avizat favorabil cu observații (nr. 4210/17.06.2026), a cerut aceeași rigoare: noțiunea de „abuz sever” este prea restrictivă față de obligațiile deja existente în Legea nr. 272/2004; evaluarea „capacității cognitive” riscă să blocheze accesul sau să creeze un conflict de interese; serviciile trebuie delimitate de tratamentul psihiatric și de medicație; confidențialitatea trebuie reglementată astfel încât să nu determine minorul să ascundă informații esențiale și să nu permită instrumentalizarea consilierii în conflicte familiale.
5. Asimetria de răspundere este inacceptabilă. Articolul 1372 alineatul (1) din Codul civil menține răspunderea celui obligat să supravegheze minorul pentru prejudiciul cauzat unei terțe persoane. Soluția legislativă propusă permite minorului să intre într-un proces terapeutic secret, protejează prestatorul prin secretul profesional, dar lasă părintele, aflat în necunoștință, să răspundă civil și patrimonial pentru faptele copilului. O astfel de normă contravine legăturii elementare dintre puterea de a decide și datoria de a răspunde.
6. Limitarea obligației de sesizare a abuzului este inacceptabilă. Articolul 95 din Legea nr. 272/2004 obligă orice persoană care, prin natura profesiei, intră în contact cu un copil și are suspiciuni de abuz sau neglijare să sesizeze de îndată autoritatea locală însărcinată cu protecția copilului (DGASPC). Semnalăm că formularea din proiectul de act normativ, care obligă la contactarea familiei numai în caz de „abuz sever” sau de „risc iminent”, este mai restrictivă decât cea din legea specială care impune deja sesizarea la simpla suspiciune. Subliniem, încă o dată, că interesul superior al copilului nu poate fi confundat cu voința adolescentului. Este o evaluare concretă, care aparține, în viața obișnuită, părinților, iar în situație de conflict sau de risc iminent, instanței, nu psihologului sau consilierului.
7. Școala nu poate deveni un spațiu de conflict cu familia. În ce privește articolul III din soluția legislativă propusă, apreciem că acesta contravine prevederilor Legii nr. 198/2023. Aceasta din urmă pune la temelia sistemului de învățământ colaborarea cu familia (art. 3 lit. a), consacră participarea și responsabilitatea părinților (art. 3 lit. n), definește elementele contractului educațional încheiat între unitatea de învățământ și părinți (art. 14 alin. 4) și reglementează cabinetele de asistență psihopedagogică drept parte a sistemului educațional (art. 16 alin. 19 lit. c).
Ministerul Justiției a reținut expres că din proiectul de act normativ nu rezultă raportul dintre dreptul autonom al minorului și obligațiile de informare ale unității de învățământ față de părinți. A reținut, totodată, că articolul III dublează articolul II. În ce privește consilierea psihologică efectuată în cabinetele de asistență din unitățile de învățământ, asupra căreia se intervine în art. III, arătăm că regulamentele privind centrele județene de resurse și asistență educațională (CJRAE) prevăd deja acordul scris al părintelui pentru consilierea individuală și permit intervenția fără acord prealabil în criză, inclusiv în ideația suicidară, violență gravă și bullying, cu informare ulterioară a reprezentantului legal (art. 23 alin. (5) din Ordinul ministrului educației nr. 5.701/2024 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a centrelor județene/al municipiului București de resurse și asistență educațională). Nu există, așadar, în opinia noastră, un vid legislativ care să justifice intervenția din acest text.
8. Plasamentul normativ este eronat. În sfârșit, susținem argumentul Colegiul Medicilor din România, care a arătat că serviciile de psihologie clinică, consiliere și psihoterapie sunt reglementate prin legislația specifică profesiei de psiholog, Legea nr. 213/2004, și nu se integrează în Legea nr. 95/2006 și nici în Legea nr. 46/2003. Codul deontologic al profesiei de psiholog impune, pentru consilierea și psihoterapia minorului, acordul reprezentanților legali, iar atunci când autoritatea părintească se exercită în comun, regula este acordul ambilor părinți. Modificarea regimului deontologic și civil al unei profesii distincte nu poate fi făcută fără consultarea organismelor de specialitate, în acest caz Colegiul Psihologilor, consultare cerută de altfel și de Ministerul Justiției.
III. Cadrul european și dreptul copilului nu impun această soluție. Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, recunoaște responsabilitățile, drepturile și îndatoririle părinților de a îndruma copilul în exercitarea drepturilor sale, în concordanță cu capacitățile în evoluție ale acestuia (art. 5); atribuie părinților responsabilitatea primordială pentru creșterea și dezvoltarea copilului (art. 18); impune luarea în considerare a opiniei copilului, potrivit vârstei și maturității, iar nu transformarea acestei opinii în decizie autonomă (art. 12). Interesul superior al copilului (art. 3) este un criteriu de decizie, nu un mandat acordat unui prestator de a exclude familia.
Convenția de la Oviedo privind drepturile omului și biomedicina, ratificată prin Legea nr. 17/2001, pornește de la consimțământul liber și informat. Pentru persoana care nu are, potrivit dreptului intern, capacitatea de a consimți, intervenția necesită autorizarea reprezentantului legal sau a unei autorități prevăzute de lege. Opinia minorului capătă pondere crescândă, dar nu înlocuiește de drept autorizarea.
Modelele invocate în expunerea de motive (Gillick, praguri de 16 ani în unele state europene) descriu o opțiune normativă și nu o obligație ce i-ar reveni legiuitorului român. Ele nu pot fi importate fără garanțiile de anamneză familială, de delimitare a urgenței de terapia de lungă durată și de supraveghere domestică. Experiența recentă din Regatul Unit, concretizată în auditul clinic cunoscut sub denumirea Cass Review, a arătat limitele circuitelor terapeutice izolate de familie și de evaluarea multidisciplinară. Nu este necesar ca legiuitorul român să copieze un model care, în jurisprudența sa de origine, a fost deja recalibrat. În treacăt, se poate observa că și în afara Europei mai multe țări au revenit asupra unor regimuri de consimțământ autonom al minorului tocmai din rațiuni de siguranță clinică.
Cu alte cuvinte, aceste precedente nu pot constitui un temei al prezentei solicitări; temeiul rămâne dreptul român și european al familiei și al copilului.
IV. Argumente privind protecția efectivă a minorului. În adresa sa către comisiile de specialitate ale Senatului, Colegiul Medicilor a recunoscut nevoia de sprijin, dar a respins prezumția globală de discernământ la 16 ani, arătând că aptitudinea de a formula un consimțământ informat este contextuală. O evaluare care produce efectul juridic al înlocuirii reprezentantului legal nu poate rămâne în sarcina psihologului care furnizează serviciul. Același Colegiu a semnalat riscul de efect invers: norma introdusă poate oferi minorului temeiul de a refuza o consiliere recomandată de specialiști și susținută de părinți, tocmai când interesul său superior o cere .
Concluzie și solicitări: Pentru considerentele arătate, cu respect vă solicităm: (a) respingerea Propunerii legislative L478/2026; (b) în subsidiar, admiterea numai a unei forme radical amendate, potrivit scenariului de compromis de mai jos, care păstrează acordul părinților ca regulă și limitează consimțământul autonom, pe o durată scurtă, cu informare ulterioară obligatorie a părinților.
Scenariu de compromis: Chiar dacă minorul poate iniția un dialog de urgență, consilierul școlar sau furnizorul de servicii are obligația de a notifica și implica părinții în cel mult 7 zile, pentru a asigura managementul riscului. Dacă unul dintre părinți este prezumat agresor, va fi sesizată autoritatea de protecția copilului și concomitent, va fi informat celălalt părinte, dacă acesta există.
Urgența trebuie separată de terapia de durată. Minorul poate primi sprijin psihologic de urgență (linii telefonice de criză sau prima ședință de evaluare în caz de abuz), dar orice proces terapeutic de durată (2 ședințe sau mai mult) intră sub incidența acordului reprezentanților legali.
„Evaluarea cognitivă” nu poate fi făcută de același psiholog care prestează serviciul de consiliere.
Sunt excluse expres din serviciile furnizate fără încuviințarea reprezentantului legal consultația psihiatrică, internarea, prescripția de medicamente, intervențiile asupra identității de gen și orice act medical invaziv.
În unitățile de învățământ, accesul autonom trebuie să rămână limitat la intervenția de criză a consilierului școlar, așa cum prevede deja legislația în vigoare.
Prestatorul are obligația de a informa minorul, într-un limbaj adecvat vârstei, cu privire la natura serviciului, la limitele confidențialității și la momentul la care familia va fi înștiințată. Este interzisă utilizarea rapoartelor rezultate dintr-o astfel de intervenție ca probe în litigiile de familie, cu excepția expertizelor dispuse de instanță.
Organizațiile semnatare își afirmă disponibilitatea de a coopera cu comisiile de specialitate ale Parlamentului României pentru consultări viitoare.
Cu deosebită stimă,
Pentru Asociația PRO VITA București
Bogdan I. Stanciu
Președinte
Pentru Alianța Familiilor din România
Petre Costea
Președinte
Memoriu de opozitie – consilierea psihologica a minorilor fara consimtamintul ambilor parinti
Pro-Vita (Bucuresti) si Alianta Familiilor din Romania (AFR) actioneaza in Parlament pentru bunastarea si integritatea familiei naturale. Cele doua organizatii ale societatii civile se opun proiectului legislativ in curs care propune ca doar unul dintre parinti (nu ambii) poate fi consultat de psihologi pentru prestarea serviciilor de consiliere a copiilor lor. Propunerea, denominata ca un drept al copilului, submineaza integritate familiei, interesul suprem al copilului, interesul suprem al familiei si are potentialul real de a crea neintelegeri in familie. Memoriul de opozitie a fost inregistrat in Comisia Juridica a Senatului la finalul lunii septembrie. Redam textul in intregime.
***
PUNCT DE VEDERE: Referitor la Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea art. 46 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (L476/2026, Senat)
Domnule preşedinte al Comisiei Juridice a Senatului:
Subscrisele Asociația PRO VITA București și Alianța Familiilor din România sunt organizații independente, care își propun promovarea valorilor familiei precum și protecția libertății religioase, prin educație, advocacy și asistență umanitară. Ne numărăm printre organizațiile consultate în procesul legislativ intern și am intervenit în diverse litigii pe lângă instanțele naționale sau internaționale, inclusiv pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Vă mulțumim pentru oportunitatea de a formula prezentul punct de vedere referitor la inițiativa legislativă „Propunere legislativă pentru modificarea şi completarea art. 46 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului” înregistrată la Senat sub nr. L476/2026.
Inițiativa legislativă are ca obiect modificarea art. 46 alin. (7) din Legea nr. 272/2004, astfel încât, în situația excepțională în care viața, sănătatea sau integritatea psihică a copilului se află în pericol, inclusiv în contextul menținerii relațiilor personale și al contactelor directe cu ambii părinți, psihologii pot furniza servicii de consiliere psihologică și/sau psihoterapie strict necesare, cu acordul doar al unuia dintre părinți sau al reprezentantului legal, în măsura în care aceasta este în interesul superior al copilului.
Norma introdusă încalcă prevederile Constituției României, precum și prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la viața familială și privată
Semnalăm că soluția legislativă propusă pentru, este susceptibilă a încălca prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) și art. 26, Viața intimă, familială și privată, astfel cum acesta se interpretează, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, precum și prevederile din art. 8, Dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv din art. 7, Respectarea vieții private și de familie din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2016/C 202/02).
Soluția legislativă preconizată, prin faptul că nu este stabilită necesitatea acordului părinților, ci doar a unuia dintre părinți, este susceptibilă a îngrădi în mod nejustificat și neproporțional viața intimă, familială și privată a acestora. În context, precizăm că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, în forma în vigoare, „Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie.”
Așadar, în sensul Legii nr. 272/2004, orice măsură care exclude familia din viața copilului sau din procesul decizional care îl privește aduce atingere, prin definiție, interesului superior al copilului, în absența unor circumstanțe excepționale temeinic justificate.
În același sens, potrivit prevederilor art. 2 alin. (6) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puțin următoarele: a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie (…).” Apartenența la o familie este, prin urmare, un criteriu legal, explicit și obligatoriu în orice evaluare a interesului superior al copilului.
Art. 2 alin. (3) din aceeași lege specială prevede că principiul interesului superior al copilului „este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal”. Prin urmare, decizia privind participarea copilului la consiliere psihologică trebuie luată prin raportare la interesul superior concret al copilului, care include, potrivit alin. (2), dreptul la viața de familie, iar nu prin impunerea automată și uniformă a unei obligații legale.
CONCLUZIE
Pentru motivele arătate mai sus, considerăm că propunerea legislativă indicată trebuie respinsă sau retrasă din circuitul legislativ.
Cu stimă, Petre Costea – Președinte, Alianța Familiilor din România
Bogdan Stanciu – Președinte, Asociația PRO VITA București
ARTICOLUL 16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI
Articolul 16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: "Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. ... Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului". Familia romana isi cere drepturile. Aceste drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi. Pretuiti-le!
LINK-URILE MATERIALELOR CITATE
Ne-ati atentionat privind dificultatile pe care le intimpinati sa deschideti link-urile materialelor si articolelor din care ne inspiram sa publicam materialele AFR. Motivul dificultatilor este sistemul de transmitere digitala pe care il folosim. Linkurile nu pot fi deschise pentru a preveni spamul. In consecinta, va recomandam sa copiati linkul sau titlul articolului si sa-l puneti in browser (copy + paste) si il veti putea deschide.
JOIN US ON FACEBOOK / URMARITI-NE SI PE FACEBOOK!
Publicam comentariile noastre de joi si pe Facebook. Va rugam sa ne urmariti si sa deveniti prietenii nostri pe Facebook: https://ro-ro.facebook.com/Alianta.Familiilor/
FACETI-NE CUNOSCUTI!
Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.
MATERIALE ADITIONALE
Puteti citi materiale informative aditionale aici: https://www.facebook.com/PeterCosteaEuroparlamentar
Alianta Familiilor din Romania