Concepția despre creație și operă în gândirea lui George Călinescu, Lucian Blaga și Mihai Ralea. Asemănări, paralelisme și deosebiri!

de AL. Florin TENE

George Călinescu pornește foarte rar de la opiniile estetice, de la conceptul  frumos, artă, ideal, valoare, creație, la el speculația  estetică fiind inextricabil legată de un context în care locul principal îl ocupă OPERA, iar considerațiile pe care le face își propune să ofere doar niște pseudoprecepte, făcă nici o urmare practică directă. Pentru criticul literar de care facem vorbire nu există un frumos obiectiv de expresie, să dea un frumos artistic, pentru că condițiile sale absolute și obiective nu pot fi fixate. În fapt, spune Călinescu la Cursul de poezie, în volumul Principii de estetică, p.53:” Cine nu are talent poate să urmeze oricât condițiile unui presupus frumos obiectiv, el nu va putea crea. Dar cine totuși are talent își va cânta momentul liric cel mai ascuțit, dacă există virtual în el, cunoscând modalitățile nenumărate ale liricii.“ Criticul are opinii destul de categorice atunci când este vorba de a despărți arta de nonartă. Caracterul de produs uman al frumosului artistic nu-i răpește specificitatea, condițiile proprii, desi ea se integrează în ansamblul ideologic, ceea ce elimină fantasticul absolut, irațional în explicarea apariției sale. Concepția sa despre valoare stă sub semnul subiectivismului postkantian, care nu recunoștea constituirea ei social-obiectivă în procesul practicii. Punct de vedere evident criticabil.Observațiile sale privitoare la rolul deosebit al momentului axiologic în nașterea emoției estetice sunt însă perfect întemeiate, întrucât, atâta vreme cât nu dăm o valoare operei, admițând-o ca un produs posibil al propriei noastre activități creatoare, nu depășim stadiul emoției psihologice.

Spre deosebire de George Călinescu, Lucian Blaga pune accent pe caracterizarea generală a esteticii  care trebuie să țină seama  de faptul că ea face parte dintr-un sistem, deci se supune într-un anumit sens logicii interne a acestuia. Se pune accent pe dezvoltarea gândirii estetice, aceea a reflecției speculative asupra artei.Pilonul de susținere a întregii construcții a sistemului filosofic blagian, și  în partea de acces către problemele estetice o reprezintă categoria de stil.  G.Călinescu spre deosebire de Blaga  pune accent pe fantezia artistică și nu pe reflecție, iar la Mihai Ralea, fenomenul sau faptul estetic este considerat ca obiect principal al științei esteticii el fiind luat întotdeauna în artă, și nu din natură. Problema nu este numai terminologică, ea implică o anumită concepție extrem de semnificativă privind natura fenomenului cercetat. Esteticul pur, susține Ralea, nu este cu putință. Artistul e și el om și oricât ar fi de încordată atenția sa pentru realizarea tehnică, are totuși oscilații.

La George Călinescu procesul creației este văzut funciarmente axiologic, el presupune o valorificare estetică individuală, al cărei rezultat-opera- constituie o realitate nouă, calitativ diferită, izvorâtă din viață, dar opusă ei. Spre deosebire de Mihai Ralea care percepe fenomenul sau faptul estetic ca obiectiv principal al științei esteticii el fiind luat întotdeauna din artă, și nu din natură.” Esteticul- arată Mihai Ralea- e un ideal care în opera nu-l găsim pur, căci alături de el, sunt elemente anestetice, cum este sentimental religios, cel moral etc. Esteticul pur nu este cu putință; căci artistul e și el un om ca și ceilalți oameni, și, oricât ar fi de încordată atenția sa pentru realizarea tehnică, are totuși oscilații. Oricât ar fi de încordat un artist, ca, de pildă, Flaubert, introduce în operele sale aprecieri științifice, morale, etc., care nu mai sunt ale artistului, ci ale cetățeanului Flaubert. Deci artistul e mai mult ca esteticul.“(Mihai Ralea, Curs de estetică, 1927-1928, p. 54 ).

Faptul subliniat de Mihai Ralea că “ valoarea unică azi în artă- și în alte domenii- e specificul, originalul“, vine în contradicție cu gândirea lui Blaga influențată de cea pastkantiană, și în acest sens observația făcută de filozoful marxist Antonio Banfi nu mi se pare justificată.

George Călinescu, ca estetician,  se ridică împotriva abuzului sociologist în explicarea artei, care,  nereușind s-o interpreteze prin prisma propriei sale naturi, aglomerează detalii exterioare, nesemnificative atât pentru actul creator, cât și pentru surprinderea valorilor în ceea ce au unic și irepetabil. Creația, determinată de condiții sau factori materiali și spirituali, rămâne” o clarificare a unei ordini întrevăzute în natură, este natura raționalizată, devenită inteligibilă și exemplară. Ceea ce te izbește într-o adevărată opera de artă este claritatea ei globală, unită însă cu impresia spontenaității. “(Perfecțiunea în artă, în Cronicile optimistului, p. 320. ).

La Blaga pilonul de susținere a întregii construcții a sistemului o reprezintă categoria de stil.Făcând paralele dintre cele mai neașteptate, Blaga era departe de a nega specificitatea diferitelor fenomene de cultură; el cerea însă raportarea lor la ansamblul în care se nasc nu numai pentru a le găsi explicația, dar pentru a vedea ce au comun cu acest ansamblu și în ce fel se integrează acestuia. Observația aceasta o face Blaga chiar înainte de a numi stil elementul comun diferitelor manifestări ale culturii și înainte de a încerca să-l definească: “ uităm-spunea Blaga- importanța mare ce o au pentru ideile filozofice tendințele din care s-au născut și legătura lor organică cu alte idei. Ideile singuratice pot să se asemene, de însemnătate este însă complexul spiritual din care se desprins și de la care își câștigă o  anumită nuanță de înțeles, care nu poate fi exprimată decât numai prin acel complex în care idea  își joacă rolul și-și îndeplinește funcțiunea.  “( Pietre pentru templul meu, București, Cartea românească, 1920.p.40.) La Mihai Ralea finețea esteticului îi apare în morală, politică, societate, formând prin aceasta o tendință de autonomie. (Mihai Ralea, II. Estetica artelor plastic, 1943-1944.p.11-12. ).

Ar fi multe de spus despre asemănările, diferențele și paralelismele dintre gândirea filozofică despre opera de artă dintre cei trei, însă concluzionez printr-o esență a ideilor. M-a ispitit să urmăresc idea spiritului clasic, comun într-un fel al celor trei gânditori, desi e drept ea ține mai mult de artă decât de știință.Lucian Blaga  accentuat lucrurile în maniera expresionistă, George Călinescu le accentuează în mod romantic sau baroc, iar Mihai Ralea oscilează cu grație în stil rococo.Îmbinând această perspectivă sugerată de domeniul artei cu modul de abordare teoretic caracteristic unei optici filozofice, sper să ofer cititorului prin acest mic eseu, o imagine adecvată asupra câtorva dintre cei mai reprezentativi esteticieni români.

Asemănări și deosebiri între primele principii din filosofia antică greacă și taoism (daoism)

 Nu există filosof de valoare care să nu se arate interesat de primele principii. Da, căci este important trecutul apropiat de noi și prezentul (infinitatea macrouniversului și microuniversului, sistemele sociale și cele politico-economice, mecanismele sufletului și ale gândirii, morala, cultura și locul omului în Univers), precum și îndrăznețele prognoze privind viitorul planetei și al omenirii, dar la fel de important (dacă nu pentru toți, atunci pentru unii dintre noi) este să aruncăm priviri logico-fanteziste asupra pregenezei (era haos sau doar golul infinit și netulburat?) și să înclinăm balanța convingerilor intime fie în favoarea creaționismului, fie în favoarea evoluționismului, fiind știut marele adevăr noutestamentar că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni...

            Corifeii filosofiei clasice grecești nu numai că n-au făcut excepție de la regulă, dar chiar au consolidat-o prin formidabilele lor opinii despre primele principii, la fel de proaspete și suculente ca în urmă cu peste două milenii.

            Gânditorii de mai târziu și-au însușit aceste concepții, astfel că – ne spune P.P. Negulescu în tratatul Problema ontologică – Plotin (204-270 e.n.), principalul reprezentant al neoplatonismului, „admitea, cu stoicii, un Suflet al lumii, necesar ca s-o pună în mișcare; admitea, cu Aristotel, o Inteligență cosmică, necesară ca să gândească mulțimea nenumărată a lucrurilor ce o alcătuiesc și să dea fiecăruia ceea ce trebuie ca să poată exista; admitea, în sfârșit, cu Platon, o Unitate supremă, necesară ca să facă din această mulțime haotică un tot unic și să-i asigure în același timp realitatea”.

            Dar iată care este concepția lui Plotin despre Unu: Unul din prima ipoteză, identificat cu Binele din Republica (prin urmare, un principiu situat dincolo de ființă) și cu tatăl cauzei din Scrisori, este Unul absolut și transcendent pluralității; Unul din a doua ipoteză (Unul-multiplu sau Unul-ființă) este numit Intelect de către filosoful nostru, întrucât corespunde demiurgului din Timaios și cauzei din Philebos, dar are și caracteristicile Intelectului aristotelic (gîndirea care se gândește pe sine); Unul din a treia ipoteză (deodată Unu și multiplu), corespunde sufletului lumii din Timaios și este identificat de Plotin cu stoicul Suflet al lumii.

            Vasăzică, la Plotin întâlnim toate cele trei naturi sau niveluri fundamentale: Unul, Intelectul și Sufletul. Tot el ne prezintă impresionantul tablou al multiplelor raporturi dintre Suflet, Intelect și Unul, un Unu fără formă și de nimic limitat, care, prin situarea lui dincolo de gândire și ființă, nu poate fi obiectul unei cunoașteri, ci trebuie admis ca „puterea infinită de la care provine toată pluralitatea ființelor inteligibile”.

            N.B.: Astfel conceput, Unul plotinian seamănă mult atât cu supremul Tao („nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început și sfârșit, nu se află sus sau jos, înăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”), cât și cu De, principiu strâns legat de Tao și care a fost echivalat în românește ba cu termenul „Putere” („Puterea specială a individului”), ba cu „Virtute” (spontaneitatea tuturor lucrurilor în sensul elanului bergsonian).

            Plotin era convins că sufletele caută mai degrabă spre lucrurile inferioare din lumea sensibilă, motiv pentru care ele și-au uitat originea divină. Dar dacă Sufletul universal este acela care produce, animă și conduce fiecare părticică a naturii, așa încât deodată este unitar ca suflet cosmic și plural ca pluralitate a lucrurilor pe care le însuflețește, el nu este decât o imagine a Intelectului divin și anterior Sufletului, fiind văzut de Plotin ca ființă și gândire în același timp, mai exact „ca o lume ce cuprinde toate ființele inteligibile”.

            Gîndindu-se pe sine și fiind în același timp gândit și gânditor, Intelectul nu numai că este lipsit de pluralitate, dar cauza lui nu poate să fie decât Unul pur sau Acela care precedă dualitatea gândire-gândit.

            De unde, ne înștiințează Plotin, rezultă că „scopul exercițiului filosofic este acela ca sufletul să-și redescopere originea lui divină” și apoi, prin progresivă îndepărtare de pluralitatea materială, să revină la Unitatea inteligibilă. Fără să fie creștin, Plotin ne încurajează că așa ceva este posibil, asta deoarece „partea cea mai înaltă a sufletului nu a părăsit niciodată Intelectul divin”.

Cum se realizează această experiență pur spirituală a întoarcerii Sufletului la sine, ce definește scopul ultim al filosofiei? „Prin contemplație”, ne răspunde Plotin. Adică prin ceea ce recomandă cu insistență întreaga înțelepciune orientală, taoismul în mod special (taoiștii practică exerciții complicate de respirație și abstragere din realitate, în vederea prelungirii vieții până la dobândirea nemuririi).

Dar dacă Plotin interzice orice trecere dincolo de Unu (în Enneade el susține că orice  cercetare trebuie să se oprească aici, căci nu putem întreba ce este acesta) și dacă urmașul său Proclus (412-485) identifică ceea ce nu este Unul cu nimicul, Damascius (aprox. 460-550), gânditorul care încheie „lanțul de aur al neoplatonicilor”, nu îmbrățișează în întregime opiniile înaintașilor în celebra sa operă Despre primele principii: aporii și soluții.

Dimpotrivă, printr-o subtilă analiză critică pe direcția răsturnată a discursului filosofic, Damascius pune în evidență atât imposibilitatea gândirii principiului prim, asta datorită faptului că, aidoma lui Tao, el este inefabil („Unul este primul care a țâșnit din indicibil”), cât și inadecvarea discursivității la principiul prim, prin obligatoria înaintare a reflecției în sens negativ.

Damascius gândește Unul ca simplu, altminteri se ajunge în situația să fie înțeles ca plural, și ca Totul, astfel evitându-se riscul reducerii lui la un Unu determinat. Însă, ne avertizează filosoful, tocmai acesta este motivul pentru care gândirea principiilor intră într-un neîntrerupt parcurs circular, parcurs care, pentru evitarea opririi la ceva determinat, în cazul inefabilului obligă la continua negare a ceea ce anterior se afirmase. Altfel spus, simplitatea și totalitatea Unului trebuie neîncetat și reciproc suprimate, asta pentru a nu eșua în procesul cognitiv, respectiv pentru a nu ajunge să gândim Unul ca minim sau plural.

Fiind, prin urmare, gândirea suspendată între cele două extreme ale travaliului sau efortului aproprierii de principiu, firește că se atinge limita maximă a înaintării cunoașterii noastre înspre el, o cunoaștere din start condamnată să nu poată surprinde niciodată imaginea plenar-adecvată a Unului.

Dincolo de această limită, ne înștiințează Damascius, nu numai că nu trebuie să abordăm Unul ca ceva anume accesibil cunoașterii (de fapt, suntem condamnați la o tot mai temeinică necunoaștere, pe măsură ce ne apropiem de el), dar ajungem în situația (a se citi suntem constrânși) să renunțăm chiar și la desemnarea lui cu „Unu” și „Tot”, nemaifiind adecvate principiului nici măcar aceste determinații.

Pe urmele lui Plotin, Damascius susține că, întrucât principiul nu devine nicicând obiect al gândirii noastre, singura modalitate de conștientizare a abisului ce ne separă de el o reprezintă divinația sau intuiția mistică a prezenței principiului.

Este adevărat că niciun non-Unu sau lucru determinat n-ar putea exista dacă în același timp n-ar fi și Unu (la fel ca în cazul lui Tao, nimic nu poate ființa fără a fi mai întâi Unu!) și că el, cel mai simplu, cuprinde Totul. Dar tocmai de la acest conflict de identitate al Unului (indicibil pe de o parte, dicibil pe de altă parte), pornește critica, implicit aporetica damasciană vizavi de el, anume că, atâta timp cât păstrează o anumită relație cu Totul, Unul nu mai poate să fie transcendent!

Deoarece însuși Plotin gândea principiul prim Unul ca totul și anterior totului, Damascius s-a oprit la principiul „Unul-tot anterior totului”. Însă nu rămâne aici, ci împinge neoplatonismul  mai departe pe următoarele direcții:

1)Demonstrează că a gândi transcendența principiului față de Tot, înseamnă să concepem transcendența ca pe un lucru situat în afara Totului, fapt care contrazice însuși sensul Totului. Dar și să gândim principiul într-un anume fel, se cheamă cuprinderea lui în sfera Totului, ceea ce face ca el să nu mai aibă statutul de principiu. Calea de ieșire din această aporie este, în opinia lui Damascius, relația „Unul-tot anterior totului”, la urma urmei „expresia cea mai adecvată principiului”, adică Totul într-o formă unitară, anterior pluralității desfășurate a Totului.

2)Inspirat de religiile misteriilor și continuând analiza proclusiană asupra principiului, Damascius elaborează Inefabilul, conceptul prin care desemnează principiul prim. Asemenea lui Tao („Tao poate fi rostit, însă nu acesta este Tao cel veșnic”), Inefabilul este atât de ascuns și sustras oricărui discurs, încât despre el „nu se poate spune nici măcar că este Inefabil”.

3)Nimicul lui Proclus, înțeles ca ceea ce nu este Unul, la Damascius devine totuna cu Inefabilul, cel mai înalt principiu din sistemul său filosofic. Asta deoarece la el, nimicul nu are numai un sens negativ, ci și unul pozitiv – posibilitatea de depășire a însuși Unului!

Cum spuneam și cu alt prilej (vezi textul „Frumusețea incitant-ermetică și captivant-poetică a daoismului”), principiul suprem în filosofia și religia taoistă este, evident, Tao, respectiv neființa sau „suflul originar” (Yuan qi) din care s-a zămislit ființa (cuplul Yin-Yang), acesta la rându-i creând „cele zece mii de lucruri și ființe” (totalitatea entităților), pentru ca, mai repede sau mai târziu, toate să se întoarcă la întregul întruchipat prin Tao. În strânsă și inseparabilă legătură cu Tao este principiul De (redat în românește prin „Putere” sau „Virtute”).

Simplitatea, ca atribut al principiului, este simbolizată în taoism prin pu (lemnul neprelucrat). Ea îl caracterizează pe Omul Sfânt, singurul muritor care, prin redobândirea naturii primare (Xing), este vrednic să guverneze, căci numai el acționează potrivit lui Tao al oamenilor și în corelație cu Tao al Cerului.

Un alt fundamental principiu taoist este Unu, cel pe care chinezii îl consideră non-număr (ceea ce nu poate fi măsurat, nedefinitul, neperceptibilul) și despre care exegeții afirmă că „era și nu dădea naștere la nimic, de aceea s-a divizat și a făcut să apară Yin și Yang” (Cap. 42 din „Lao Zi – Cartea despre Dao și putere, cu ilustrații din Zhuang Zi”, autor Dinu Luca). În primul comentariu al Capitolului 39, faimosul Heshang Gong consideră că Unul desemnează „nefăptuirea, copilul lui Dao”. Dinu Luca adaugă: „Marea majoritate a exegeților afirmă, însă, că Unul este un alt nume al lui Dao”. Și mai departe: „Afirmația trebuie nuanțată, pentru că Unu desemnează aici regula de unitate a naturii, legea structurală a Universului, principiul imperceptibil și nenumit, a cărui intuiție o are iluminatul, pe câtă vreme în Capitolul 42 denumește, probabil, haosul primordial și nediferențiat, care nu este Dao, ci născut de Dao”.

Sighetu Marmației,                                                         George PETROVAI

  20 martie 2017