Lucian Davidescu: “E panică, maică, uite ce nostalgic e boboru’, zice că era bun Ceaușescu.”

E panică, maică, uite ce nostalgic e boboru’, zice că era bun Ceaușescu.

Păi la ce întrebare moral-estetic-tefelistă ați pus, ce v-ați fi așteptat? Cum adică “bun” sau “rău”, fi-v-ar basmele de adormit cretinii să vă fie!

Până și eu, care îs anticomunist din ăia cu spume la gură, aș fi răspuns la așa întrebare “da, bă, era bun Ceaușescu”.

Deci Ceaușescu a fost produsul regimului de atunci, unul falimentar din start. Dar el personal s-a remarcat prin două lucruri: unul mai degrabă pozitiv – ambiția de a-și dezvolta autonom ceea ce el vedea ca pe un soi de fief feudal personal, celălalt negativ până la catastrofă – omul era totuși analfabet și incompetent, lucru care a făcut colapsul sistemului și mai greu de suportat decât în alte părți.

Dar “rău”? Prin comparație cu ce? Ar fi rămas în istorie ca “rău” poate dacă după el veneau unii competenți și bine-intenționați. Dacă puținul agonisit cu atâta trudă ar fi rămas să contribuie la aspirațiile de coeziune socială dinainte, în loc să vină foștii securiști să fure și să distrugă pe ce au putut pune mâna, ca molima de lăcuste.

Comunismul “prețuia” omul în modul ăla rapace-maniacal, până la punctul în care îl împușca dacă încerca să fugă și cerea răscumpărare pe cap de vită furajată ca să-ți dea voie să pleci din țară. Securismul, dimpotrivă, a ajuns să spună explicit să pleci din țară dacă nu-ți place, că și așa suntem prea mulți și prea scumpi, că ăia din Asia sunt mai ieftini și nu mai fac atâtea mofturi.

Da, avem bani, mâncare și acces la lucruri despre care părinții și bunicii noștri nu-și închipuiau că există, dar ăsta nu-i meritul Securistanului. Oamenii munceau și atunci, chiar dacă cu mai puțin spor, și ar fi făcut-o indiferent dacă regimul era comunist, capitalist sau islamist. Dacă acceptau să mănânce ciorbă de oase, să stea în frig și întuneric, o făceau și în ideea că munca lor va fi de folos cândva. Deci nu capătă acum nimic de pomană, și în nici un caz de la lăcustele securiste, care știu doar de ciordeală și de vrăjeală.

Iar asta cu cutărică e “rău”, prin urmare eu sunt “bun” oricât de hoț și ticălos aș fi este vrăjeală ordinară. Da, bre, Nicu ăla a fost analfabet și incompetent, dar totuși noroc cu el că dacă era Nicu ăsta în locul lui – sau altul ca el proptit de lăcustele securiste – acum eram regiune semi-autonomă în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

Autor: Lucian Davidescu

Lucian Davidescu: “România este din 6 decembrie o țară bananieră condusă de babuini.”

Nu știu cine-i Gheorghița Popescu, pare demnă urmașă al lui Candiano Popescu, faimosul revoluționar care a întemeiat acum un secol și jumătate efemera Republică de la Ploiești. Tocmai a demonstrat – cu concursul judecătorului Alexandru Vasile – că România este din 6 decembrie o țară bananieră condusă de babuini.

Nu poți să violezi ordinea constituțională și apoi să te aștepți ca toți ceilalți să continuă să o respecte. Și nimeni nu mai are vreo autoritate să se plângă atunci când fiecare face ce îl taie capul. N-a fost clar asta din primul moment? Iată că este clar acum!

Pentru Curtea Constituțională, umilința este uriașă: trebuie să depună recurs, altfel lucrurile rămân așa. Apoi trebuie să spere că îi va da dreptate Înalta Curte și nu e clar nici măcar dacă mai are timp. Dacă asta nu se întâmplă, CCR se poate considera ca și desființată, autoritatea ei va fi spre zero.

Între timp, judecătorii CCR trebuie să aibă grijă pe unde circulă, ca nu cumva procurorii să nu-i salte de pe stradă iar judecătorii să nu le dea mandate succesive de arestare, că doar știm – nici drepturile și libertățile nu se respectă chiar la virgulă în regimul hibrid. Ghinion!

Autor: Lucian Davidescu

România bananieră...

Nici măcar prin Africa nu s-a întâmplat în secolul ăsta ca alegerile prezidențiale să fie repetate iar apoi unui candidat să-i fie interzisă legal participarea. Iar altul să nu plece din Cotroceni, că așa vrea el...

 Ca să știm cum stăm… Nici măcar prin Africa nu s-a întâmplat în secolul ăsta ca alegerile prezidențiale să fie repetate iar apoi unui candidat să-i fie interzisă legal participarea. Ar fi o premieră mondială absolută.

Repetare prin decizie constituțională, cu aceiași candidați și același rezultat:

– Maldive (2013)

– Austria (2016)

Repetare prin decizie constituțională, cu aceiași candidați și rezultat diferit:

– Ucraina (2004)

– Kenya (2017)

– Malawi (2019)

Repetare după proteste, cu aceiași candidați și rezultat diferit:

– Haiti (2015)

– Bolivia (2019)

Anulare prin puci militar, cu arestarea candidaților:

– Guinea-Bissau (2012)

– Myanmar (2020)

Fără repetare dar cu candidați care au fost blocați indirect, prin violență sau arestări:

– Zimbabwe (2008)

– Belarus (2020)

Repetare prin decizie constituțională, cu candidați blocați direct, tot prin decizie constituțională – în caz că asta se va întâmpla:

– România (2024)

Autor: Lucian Davidescu

Cât costă pensiile speciale și cum împovărează bugetul asigurărilor sociale

Calculul aruncat în public de Lia Olguța Vasilescu, cum că 100.000 de mii de pensionari iau pensie cât patru milioane, pare exagerat și matematic și factual, dar ce-i drept datele lipsesc. Iată totuși ce ar trebui să se cam știe.

În România sunt 5,2 milioane de pensionari, cu o pensie medie puțin peste 1000 de lei pe lună. Bugetul Casei de Pensii a fost de 11,5 miliarde de euro în 2016 și va ajunge la 12,5 miliarde în 2017. Majoritatea banilor vin din contribuțiile de asigurări sociale plătite de angajați și angajatori, dar bilanțul rămâne pe minus așa că până la 3,5 miliarde de euro vin ca subvenție de la bugetul de stat.

Există 9 pensionari pentru fiecare 10 contributori, o situație mult mai bună față de acum 5-10 ani. Pe de altă parte, în urmă cu 20 de ani când raportul dintre contributori și beneficiari era de peste 2 la 1, bugetul pensiilor era excedentar, bani care au fost la vremea respectivă folosiți pentru cârpirea bugetului. Apoi echilibrul sistemului a fost stricat de pensionările anticipate pe post de șomaj mascat și de migrația masivă a forței de muncă active. Pensiile minime și cele speciale contribuie și ele la deficit, dar într-o măsură mult mai mică decât se crede.

Există trei categorii mari de pensii:

Pensia „tradițională”

…adică cea calculată exclusiv pe baza unui punctaj dat de contribuția din timpul vieții active și de momentul pensionării. De ea beneficiază patru milioane de persoane, consumă cam 80% din bugetul total și contribuie cam cu două treimi la deficit. Banii vin din contribuțiile curente ale salariaților aflați încă „în producție”.

Tot aici intră „grupele se muncă”, respectiv categoriile de salariați care au dreptul să se pensioneze mai devreme dar penru care, în schimb, angajatorii trebuie să cotizeze suplimentar la asigurările sociale.

Pensia minimă

Ceva mai mult de un milion de persoane primesc pensia minimă de 520 de lei pe lună (115 euro). Cum se formează pensia minimă: Mai întâi se calculează pensia rezultată pe baza contribuției. Dacă rezultă între 0 și 520 de lei, eventuala diferență este suportată de stat. Jumătate dintre beneficiari au apărut după mărirea pragului de la 400 la 520 de lei, ceea ce înseamnă că pentru ei contribuția statului este de maxim 20%.

În total, beneficiarii de pensie minimă încasează 1,4 miliarde de euro pe an, din care pentru un miliard au contribuit oricum iar efortul bugetar suplimentar este de cel mult jumătate de miliard.

Compensația din partea statului până la un nivel de subzistență este o formă de asistență socială practicată peste tot în lumea civilizată, dar NU este pensie și efortul bugetar ar trebui evidențiat separat de bugetul de asigurări sociale, măcar pentru ca să putem vedea exact cât este de sustenabil.

Pensia specială

Există 163.000 de beneficiari de pensii speciale, majoritatea foști militari sau polițiști. Costul total ajunge la 5,9 miliarde de lei, adică 1,3 miliarde de euro.

Pensia specială se calculează ca procent (80%) din veniturile obținute la final de carieră – acum sunt 12 luni la alegere din ultimii 5 ani, înainte erau ultimele 3 luni înainte de pensionare. Se știe la ce conduce situația asta: avansări, funcții și sporuri acordate pe ultima sută de metri, pentru ca „tovarășul Icsulescu să iasă și el cu o pensie bună”, de obicei cel puțin dublă față de ce ar fi obținut un contribuabil obișnuit.

Și indexarea este diferită: în timp ce un pensionar ordinar primește rata inflației și jumătate din creșterea salariului mediu (deci pensia lui de obicei scade în termeni reali), un pensionar special capătă indexare pe baza salariilor la zi ale omologilor încă aflați în funcție.

„Reforma” Băsescu-Boc a fost în realitate o farsă sinistră! (la fel ca „austeritatea”) După recalculare pe „principiul contributivității”, majoritatea pensiilor au crescut și la fel și costurile totale (cu 30%). Apoi, când Gabriel Oprea a obținut de la același guvern întoarcerea la sistemul anterior, pensiile mărite au rămas mărite pe când cele tăiate au fost făcute la loc.

De ce au crescut pensiile speciale când s-a trecut la „contributivitate”. Pentru că, de la început, s-a aplicat o grilă „ajustată” cu un factor de multiplicare. Fiecare an de contribuție a fost înmulțit, de la caz la caz, cu 1,5 respectiv cu 2.

Asta nu înseamnă pensii doar cu 50% sau cu 100% mai mari așa cum ar părea la prima vedere. Nuuuuuu…

Înseamnă așa:

Un pensionar obișnuit iese la pensie la 65 de ani după 40 de ani de contribuție. Speranța de viață este de 75 de ani, deci încasează pensie 10 ani. Deci, pentru fiecare an de cotizație încasează pensie 3 luni.

Un pensionar special iese la pensie la 52 de ani, după 27 de ani de contribuție (echivalați din pix cu 40, prin înmulțirea cu 1,5). Până la 75 de ani mai încasează pensie timp de 23 de ani, ceea ce înseamnă 10 luni de pensie pentru fiecare an de contribuție efectivă. Efortul bugetar net este de 3,4 (!!!!) ori mai mare decât în cazul pensionarului obișnuit.

Un pensionar super-special iese la pensie la 45 de ani după 20 de ani de contribuție (echivalați din pix la 40 prin înmulțirea cu 2). Până la 75 de ani mai încasează pensie timp de 30 de ani, adică 18 luni de pensie pentru fiecare an de contribuție efectivă. Efortul bugetar net este de 6 (!!!!!!) ori mai mare decât în cazul pensionarului obișnuit.

Dat fiind că pensiile pe principiul „contributivității” au fost de 4-6 ori mai mari decât cele care ar fi rezultat pentru un pensionar obișnuit, nu-i de mirare că au ieșit peste pensiile „speciale”. Pe de altă parte, de aici se poate aproxima și efortul suplimentar al statului: 130% date pe din cinci, adică 30-35% bani cuveniți pe baza contribuției, ceea ce înseamnă că bugetul subvenționează pensiile speciale cu până la 800 de milioane de euro pe an.

Sau un calcul ceva mai precis pentru doamna Olguța de la Ministerul Muncii: Un pensionar special este subvenționat de stat cât 12 beneficiari de pensie minimă.

În total reiese un efort bugetar suplimentar de 2760 de lei pentru fiecare dintre beneficiari, care se adaugă însă la pensia obținută din contribuție ȘI la efortul suplimentar al statului rezultat din aplicarea multiplicatorului.

Indemnizațiile viagere poate că își au sau nu rostul pentru anumite categorii de personal, demnitari, magistrați, militari etc., este până la urmă o discuție politică – dar NU sunt pensii și NU ar trebui măcar contabil să figureze în bugetele de pensii, din același motiv ca la pensiile minime, ca să vedem cât este de sustenabil bugetul de asigurări sociale., dar și pentru ca cheltuiala să fie asumată individual de instituția care o propune.

Concluzie scurtă:

Bugetul de pensii are un deficit total de aproximativ 30%, din care 5 puncte sunt generate de pensia minimă și 10 puncte de pensiile speciale. Deficitul structural este de doar 15% și se poate teoretic rezolva prin adăugarea a încă un milion de locuri de muncă în economie – de preferat cât mai bine-plătite și cu o taxare a muncii cât mai ușor de suportat. Următoarea provocare structurală va apărea peste încă două decenii.

Publicat inițial pe riscograma.ro

Când cinismul serviciilor secrete scapă de sub control, securitatea devine terorism

Fenomenul ransomware este rezultatul politicilor de securitate care au ales să întrețină vulnerabilitățile “oportune” în loc să le combată.

Într-o replică fără precedent ca intensitate, Brad Smith – Microsoft President and Chief Legal Officer, acuză adevăratul vinovat pentru atacurile de tip ransomware care au lovit sute de mii de computere în câteva zile

[T]his attack provides yet another example of why the stockpiling of vulnerabilities by governments is such a problem. This is an emerging pattern in 2017. We have seen vulnerabilities stored by the CIA show up on WikiLeaks, and now this vulnerability stolen from the NSA has affected customers around the world. Repeatedly, exploits in the hands of governments have leaked into the public domain and caused widespread damage. An equivalent scenario with conventional weapons would be the U.S. military having some of its Tomahawk missiles stolen. And this most recent attack represents a completely unintended but disconcerting link between the two most serious forms of cybersecurity threats in the world today – nation-state action and organized criminal action.

La postura și formația omului, traducerea liberă este brutală: Ați ajuns la fel de periculoși ca teroriștii pe care ziceți că îi combateți!

Nu este primul caz! Anul trecut, Mark Zuckerberg – omul care a făcut Facebook – se fotografia subtil dar lămuritor cu laptopul personal cu camera video acoperită primitiv cu un plasture. Iar Tim Cook de la Apple s-a judecat public cu FBI pentru că nu a acceptat să instaleze o vulnerabilitate intenționată, care să dezactiveze securitatea telefoanelor.

Riscurile sunt documentate într-o întâmplare aproape proverbială. Prin 2003, TSA – agenția federală americană care se ocupă cu siguranța aeroporturilor – a venit cu un plan ingenios: ~Dacă vreți să nu vă mai spargem valizele, cumpărați de la producători care implementează soluția noastră standardizată – încuietori pentru care avem noi un set de “chei master”, cu care le putem descuia elegant. Desigur, avem încredere că nici unul dintre cei 50 de mii de angajați ai noștri nu vor folosi cheile în mod abuziv, nu le vor divulga sau nu le vor pierde.~ Mai bine de un deceniu, planul a mers strună. Până când într-o zi un angajat s-a pozat cu iarba fiarelor în mână în ditamai Washington Post, ca să aibă ce copia oricine ar vrea.

Scuza TSA? “These consumer products are ‘peace of mind’ devices, not part of TSA’s aviation security regime”! Traducere libertină: “Chiar nu ne pasă dacă vă mai fură cineva chestii din bagaje din cauza noastră, cât timp așa vă păzim de teroriști!”

E pe undeva de înțeles tipul ăsta de logică a serviciilor de securitate. Au parte de o legislație favorabilă și de discreție atunci când o depășesc, primesc puteri aproape discreționare; în schimb li se cere să știe chiar și nu se poate ști. Ceea ce pentru restul lumii este o vulnerabilitate, pentru ei e o oportunitate. Iar când nu există vulnerabilități destule, poate deveni oportun să le creezi tu însuți.

Până la un punct este de înțeles – cât timp compromisul e net câștigător asta e business as usual.

Numai că atunci când vine vorba de chestii mai sofisticate decât o încuietoare de valiză, lucrurile încep să scape de sub control. Vulnerabilitatea pe care o întreții devine o amenințare chiar mai mare decât aia de care încerci să te ferești.

Atacul ransomware de acum pare să aibă la bază vulnerabilități documentate de NSA și care au făcut obiectul unor scurgeri de informații (leaks). Au mai fost și unele de la CIA, care sunt la rândul lor foarte utile pentru atacuri individuale – dar ăstea rămân sub radar.

Sigur, e la îndemână să dăm vina pe cei care le-au făcut scăpate, numai că… ele existau oricum! Să crezi că ar fi putut fi dosite la nesfârșit este cel mult o ambiție. Și cu cât se adună mai multe, cu atât rezultatul final este mai dezastruos. La fel cum ransomware exista la rândul său oricum, iar vulnerabilitățile angro sunt doar o metodă de-a scoate mai mulți bani.

S-au dus de mult vremurile romantice când hackerii vandalizau câte un site care i-a zgândărit. Acum, cam totul este pe bani, cu furnizori specializați și consumatori interesați. Iar cei mai interesați cumpărători s-au dovedit serviciile de securitate – nu o fac pentru a îi anunța pe producătorii sistemelor ci pentru a le folosi cu maximă discreție.

Dar poți avea încredere în serviciile de securitate nu le vor abuza, divulga, pierde? Poți să ai încrederea asta în toate serviciile, din toată lumea? Poți măcar să ai încredere că le au pe toate și că nu cumva altcineva (ISIS/Daesh!?) a găsit de cuviință să liciteze chiar mai mult?

Că poate o să ne dăm seama că un atac ransomware nu e chiar cel mai rău lucru care se poate face cu ele – ăsta e barem minim-rațional!

Ce se întâmplă concret la ransomware: Autorii virușilor criptează datele victimei, astfel că le fac inaccesibile, apoi cer bani pentru deblocarea lor. Unele au chiar și call-centere, ca să te îndrume cum să le plătești răscumpărarea.

Dacă te-ai trezit cu computerul blocat sunt destul de puține lucruri pe care le poți face – în afară de a plăti 300 de dolari sau altă sumă fără vreo speranță că va folosi la ceva sau de a îți lua gândul definitiv de la propria muncă.

Dacă vrei să te ferești de infecție, sunt o suită întreagă de precauții – dar primele trei din cele zece sunt back-up, back-up și back-up: tot felul de back-up-uri.

Însă asta funcționează doar la nivel individual – salvare colectivă nu există, cel puțin nu atât timp cât însuși statul este cel care pune paie pe focul unei piețe aproape imposibil de controlat.

Iar problema este muuult mai mare de atât. Mai toate atacurile cibernetice despre care se discută public se referă la cele făcute pe “ușa din față” – adică online. Pentru ele există antidotul securității sporite și active și, în ultimă instanță, al deconectării complete de la rețea. Atunci când se lucrează cu informații critice, sistemul pur și simplu nu are, fizic, internet. Adică este “air-gapped”. Doar că serviciile de securitate (da, inclusiv ale noastre!) au nevoie să penetreze chiar și acolo, și au nevoie de vulnerabilități. Ăstea nu pot fi pur și simplu descoperite, trebuie proiectate de-a dreptul!

Cazurile, chiar și numai cele publice sunt deja prea multe ca să mai poată fi evitat subiectul.

Sigur, știm, “n-avem nimic de ascuns așa că n-avem de că să ne temem”. Eu unul iau în serios o astfel de afirmație doar dacă e însoțită de parola contului principal de e-mail al emitentului. (Nu prostioare gen CNP sau adresa de acasă, că pe ălea le-a pus un polițai pe DC++, ca să descarce filme la schimb, acum vreo 15 ani când le plimbau pe CD de la o secție la alta)

Dar trecând chiar și peste asta…

Când toată sau o bună parte din colecția de vulnerabilități – întreținute deliberat – va intra pe mâinile băieților și-mai-răi, isteria de azi cu ransomware va părea ceva din vremurile romantice, când hackerii erau un soi de eroi ai justiției sociale.

Atunci întrebarea va fi nu “ce aveam de ascuns” ci “ce aveam de pierdut”.

Autor: Lucian Davidescu

Sursa: România Curată