DRAGOSTE DE POEZIE
În vechile mele amintiri
persista noroiul, ploaia și ninsoarea.
Când întâmplător am descoperit
într-un carnețel câteva poezioare,
scrise în urmă cu peste
patru decenii,
mi-am amintit brusc
vechea mea dragoste pentru poezie.
Nimic mai liniștitor decât credința
și mai complicat decât nimicul.
Romulus Moldovan ne invită să trecem un ”Pod de
cuvinte”
Romulus Moldovan este un poet care s-a apucat să
compună târziu poezie, după 50 de ani. Formația sa militară i-a încorsetat
transcendentalul liric de-a lungul vieții cazone, iar pensia binemeritată a
venit ca o eliberare a eului poetic. Deși a început să scrie poezie la o vârstă
când alții au depus pixurile jos, Romulus Moldovan surprinde frumos și
neașteptat cititorul, cu o adolescență lirică întârziată, în care s-au
comprimat experiențele unei vieții împlinite într-o aventură livrescă suficient
de stufoasă. Cu volumul ”Pod de cuvinte” (Ed. Ecou Transilvan, 2021,
Cluj-Napoca) poetul Romulus Molodvan ne deschide o fereastră simbolică spre
simbolistă, de trecere de la imanent la transcendent. Poetul face parte din
generația de un alcalin liric debordant, reprezentată de Dumitru Cerna, dar nu
refuză incisivitatea combustiei metaforelor explodate în neantul preajmei în
manierismul formei lui Sandu Cătinean sau Ștefan Popa. Recentul volum de
versuri publicat se bucură de o prezentare și introducere elitistă din partea
literelor clujene, fiind însoțit de prefața exhaustive, și la limita
generozității scrisă, de Ion Cristofor, precum și de două texte remarcabile pe
coperta patru ale celor doi corifei ai poeziei ardelene: Adrian Popescu și Ion
Mureșan. Poetul Ion Cristofor îl surprinde structural pe poet ca ”un fin
caligraf al memoriei”, iar ”stelistul” Adrian Popescu consideră că ”textul are
o stranietate, un aer aleatoriu”. Liderul poeților optzeciști, Ion Mureșan, al
cărui cenaclu de la UBB poetul Romulus Moldovan îl frecventează cu o sfioasă
prezență și în care este promovat, face o descriere a poeziei autorului, ca
fiind ”un ritual de trecere, un pod de cuvinte”. Deși aflat la al doilea volum
de versuri publicat, Romulus Moldovan se auto-oferă și auto-devoră ca o
prezență lirică numai bună de împărtășit și consumat la masa comuniunii
poetice. Versurile sale mustesc de melancolia singurătății și se conturează
plenar în salturi de-liricizate, primordial fiind mesajul ideatic și mai puțin
emoția obținută de receptacol. Romulus Moldovan driblează cu curaj printre
metafore, oferiind un univers al însingurării, melancoliei, tristeții într-o
lume surprinsă de perenitatea suferinței și din care nu se poate salva decât
scriind poezie. Versurile poetului sunt mai degrabă reflecții filosofice
brodate pe motive lirice universal recunoscute. Poetul nu ține morțiș să fie un
originar sau original de ocazie, ci își dezbracă sufletul de naivitatea
propriei tristeți, pe care o oferă generos, ca o haină de împrumut cititorului.
”Pod de cuvinte” este construit pe capitole
–”Vadurile melancoliei”, ”Ochii minții”, ”Fereastră deschisă” – în care
tematica nu este neapărat unitară, legătura dintre poeme fiind legată doar de
motivul ”caligrafiei tristeții și melancoliei”. Capitolul I intitulat ”De pe
Cetățuie” este un omagiu, în stil post-modern, adus Clujului, un oraș
post-diluvian în care se risipesc în singurătate ”tristețile” unor ”iubiri
uzate scurgându-se pe străzile Clujului/spre gurile de canal”. Poetul este
martor însingurat a unei lumi care se îndepărtează de ființa introvertită a
poetului și care nu vrea să fie neapărat înțeles de cei din jur. Clujul este de
fapt martorul propriei retrageri din lume. ”Melancolică/ privirea mea hoinărește/prin
penumbra/și prin rățuștele sălbatice/care înoată pe Someș/sau pe Canalul Morii”
(Țintă fără țel). Sufletul poetului se dedublează în două lumi paralele care
doar originea comună devine ”o eternă reîntoarcere”. Această disjuncție lirică
se poate observa doar de către finețea de cursă lungă a unui cititor de poezie
bună. ”Apa Someșului curge impasibilă/despicând cetatea Clujului în două” (Apa
Someșului). Întreaga construcție lirică a volumului stă sub semnul dedublării,
între un suflet chinuit de singurătate și un citadin prea imund. ”Acel răstimp
miraculos/se împarte întotdeauna la doi./De aceea îndrăgostiților/li se pare un
vis atât de scurt” (Călugărul din tren). Se observă la poet o ”teribilă
disociere a simțurilor” ca și fantasticul tren despicat de tunelul, care
transformă realitatea în irealitate, care este de fapt poarta spre poezie. ”La
ieșirea trenului din tunel/priveai surâzând/cum jumătatea ta de tren/se
îndepărtează de jumătatea mea de tren/cum așezați pe aceleași scaune/ne îndepărtăm
unul de altul” (Tren). ”Pod de cuvinte” nu este o punte dintre realitățile
poetului, ci doar o formă de dedublare a liricului, care la poet nu unește, ci
desparte trăirea temătoare a poetului. ”Podurile” sau ”Ferestrele” nu sunt
treceri între efluvii, ci, paradoxal, ”uși închise”, între mirările și
întrebările poetului. Este o ”sinucidere” crudă în fața unei realități care nu
mai concordă cu o inimă ce nu mai poate asimila mesajul preajmei agresive. ”Un
lanț al miracolelor/îmi ștrangulează rațiunea/ca un cordon ombilical/înfășurat
în jurul gâtului” (Grifon domestic). Poetul pare că știe ”acum nimic nu ne
poate surpa/echilibrul și bucuria…va fi momentul crucial/în care se dă startul
veșniciei”. Salvarea poetului se descoperă în căutarile febrile ale perenității,
dincolo de cotidian și universul intimist. Romulus Molodvan se teme că ”uitarea
se așează/domol ca un fum/negru, înecăcios,/pe cele main oi
amintiri,/pipăindu-mi creierul/în mod misterioso”. Poezia lui Romulus Moldovan
este strigătul melancolic al unui lup singuratic care năpârlește timpul, care
se transfigurează de teama ”uitării” și atunci alege să scrie poezie, ca o
salvare a simțurilor în fața agresivității timpului fie el citadin, bucolic sau
suprarealist. Pentru autor, poezia este un ”alter ego” al orgoliului propriu
”care își urmează impasibil calea/precum cămila prin urechile acului”.
Zbuciumul său poetic este remarcabil prin voința de a evada în vremurile când
”au amuțit toate ceasurile” și ”ascuțitul liniștii ratează dulcegăriile
sufletești” (Zbucium). Romulus Moldovan nu scrie în maniera ”noului val liric”
ardelean, cu îndrăznețe aventuri lexicale de semantică pură, prin ”învârtoșarea
versului”, ”frângerea metaforei”, ”cuvântul tăiat” sau ”întorsături simbolice
neașteptate”, dar are ceva indicibil și profund suav, din sinergia acestei
generații post-decembriste indelebile, care se aventurează prin trăiri fantasme
avangardiste. Volumul de versuri ”Pod de cuvinte” este și un jurnal intim al
propriilor trăiri lirice expuse nud, cu idealism și candoare, și atâta
seninătate, de Romulus Moldovan, nu neapărat pentru a da marea lovitură pe
traiectoria istoriei liricii locale, ci mai degrabă pentru a arăta lumii că
poate să lase poarta poeziei deschisă și să invite mereu alți trecători.
Ionuț
Țene, USR
Romulus Moldovan este un poet care s-a apucat să
compună târziu poezie, după 50 de ani. Formația sa militară i-a încorsetat
transcendentalul liric de-a lungul vieții cazone, iar pensia binemeritată a
venit ca o eliberare a eului poetic. Deși a început să scrie poezie la o vârstă
când alții au depus pixurile jos, Romulus Moldovan surprinde frumos și
neașteptat cititorul, cu o adolescență lirică întârziată, în care s-au
comprimat experiențele unei vieții împlinite într-o aventură livrescă suficient
de stufoasă. Cu volumul ”Pod de cuvinte” (Ed. Ecou Transilvan, 2021, Cluj-Napoca)
poetul Romulus Molodvan ne deschide o fereastră simbolică spre simbolistă, de
trecere de la imanent la transcendent. Poetul face parte din generația de un
alcalin liric debordant, reprezentată de Dumitru Cerna, dar nu refuză
incisivitatea combustiei metaforelor explodate în neantul preajmei în
manierismul formei lui Sandu Cătinean sau Ștefan Popa. Recentul volum de
versuri publicat se bucură de o prezentare și introducere elitistă din partea
literelor clujene, fiind însoțit de prefața exhaustive, și la limita
generozității scrisă, de Ion Cristofor, precum și de două texte remarcabile pe
coperta patru ale celor doi corifei ai poeziei ardelene: Adrian Popescu și Ion
Mureșan. Poetul Ion Cristofor îl surprinde structural pe poet ca ”un fin
caligraf al memoriei”, iar ”stelistul” Adrian Popescu consideră că ”textul are
o stranietate, un aer aleatoriu”. Liderul poeților optzeciști, Ion Mureșan, al
cărui cenaclu de la UBB poetul Romulus Moldovan îl frecventează cu o sfioasă
prezență și în care este promovat, face o descriere a poeziei autorului, ca
fiind ”un ritual de trecere, un pod de cuvinte”. Deși aflat la al doilea volum
de versuri publicat, Romulus Moldovan se auto-oferă și auto-devoră ca o
prezență lirică numai bună de împărtășit și consumat la masa comuniunii
poetice. Versurile sale mustesc de melancolia singurătății și se conturează
plenar în salturi de-liricizate, primordial fiind mesajul ideatic și mai puțin
emoția obținută de receptacol. Romulus Moldovan driblează cu curaj printre
metafore, oferiind un univers al însingurării, melancoliei, tristeții într-o
lume surprinsă de perenitatea suferinței și din care nu se poate salva decât
scriind poezie. Versurile poetului sunt mai degrabă reflecții filosofice
brodate pe motive lirice universal recunoscute. Poetul nu ține morțiș să fie un
originar sau original de ocazie, ci își dezbracă sufletul de naivitatea
propriei tristeți, pe care o oferă generos, ca o haină de împrumut cititorului.
”Pod de cuvinte” este construit pe capitole –”Vadurile
melancoliei”, ”Ochii minții”, ”Fereastră deschisă” – în care tematica nu este
neapărat unitară, legătura dintre poeme fiind legată doar de motivul
”caligrafiei tristeții și melancoliei”. Capitolul I intitulat ”De pe Cetățuie”
este un omagiu, în stil post-modern, adus Clujului, un oraș post-diluvian în
care se risipesc în singurătate ”tristețile” unor ”iubiri uzate scurgându-se pe
străzile Clujului/spre gurile de canal”. Poetul este martor însingurat a unei
lumi care se îndepărtează de ființa introvertită a poetului și care nu vrea să
fie neapărat înțeles de cei din jur. Clujul este de fapt martorul propriei
retrageri din lume. ”Melancolică/ privirea mea hoinărește/prin penumbra/și prin
rățuștele sălbatice/care înoată pe Someș/sau pe Canalul Morii” (Țintă fără
țel). Sufletul poetului se dedublează în două lumi paralele care doar originea
comună devine ”o eternă reîntoarcere”. Această disjuncție lirică se poate
observa doar de către finețea de cursă lungă a unui cititor de poezie bună.
”Apa Someșului curge impasibilă/despicând cetatea Clujului în două” (Apa
Someșului). Întreaga construcție lirică a volumului stă sub semnul dedublării,
între un suflet chinuit de singurătate și un citadin prea imund. ”Acel răstimp
miraculos/se împarte întotdeauna la doi./De aceea îndrăgostiților/li se pare un
vis atât de scurt” (Călugărul din tren). Se observă la poet o ”teribilă
disociere a simțurilor” ca și fantasticul tren despicat de tunelul, care
transformă realitatea în irealitate, care este de fapt poarta spre poezie. ”La
ieșirea trenului din tunel/priveai surâzând/cum jumătatea ta de tren/se
îndepărtează de jumătatea mea de tren/cum așezați pe aceleași scaune/ne
îndepărtăm unul de altul” (Tren). ”Pod de cuvinte” nu este o punte dintre
realitățile poetului, ci doar o formă de dedublare a liricului, care la poet nu
unește, ci desparte trăirea temătoare a poetului. ”Podurile” sau ”Ferestrele”
nu sunt treceri între efluvii, ci, paradoxal, ”uși închise”, între mirările și
întrebările poetului. Este o ”sinucidere” crudă în fața unei realități care nu
mai concordă cu o inimă ce nu mai poate asimila mesajul preajmei agresive. ”Un
lanț al miracolelor/îmi ștrangulează rațiunea/ca un cordon ombilical/înfășurat
în jurul gâtului” (Grifon domestic). Poetul pare că știe ”acum nimic nu ne
poate surpa/echilibrul și bucuria…va fi momentul crucial/în care se dă startul
veșniciei”. Salvarea poetului se descoperă în căutarile febrile ale
perenității, dincolo de cotidian și universul intimist. Romulus Molodvan se
teme că ”uitarea se așează/domol ca un fum/negru, înecăcios,/pe cele main oi
amintiri,/pipăindu-mi creierul/în mod misterioso”. Poezia lui Romulus Moldovan
este strigătul melancolic al unui lup singuratic care năpârlește timpul, care
se transfigurează de teama ”uitării” și atunci alege să scrie poezie, ca o
salvare a simțurilor în fața agresivității timpului fie el citadin, bucolic sau
suprarealist. Pentru autor, poezia este un ”alter ego” al orgoliului propriu
”care își urmează impasibil calea/precum cămila prin urechile acului”.
Zbuciumul său poetic este remarcabil prin voința de a evada în vremurile când
”au amuțit toate ceasurile” și ”ascuțitul liniștii ratează dulcegăriile
sufletești” (Zbucium). Romulus Moldovan nu scrie în maniera ”noului val liric”
ardelean, cu îndrăznețe aventuri lexicale de semantică pură, prin ”învârtoșarea
versului”, ”frângerea metaforei”, ”cuvântul tăiat” sau ”întorsături simbolice
neașteptate”, dar are ceva indicibil și profund suav, din sinergia acestei
generații post-decembriste indelebile, care se aventurează prin trăiri fantaste
avangardiste. Volumul de versuri ”Pod de cuvinte” este și un jurnal intim al
propriilor trăiri lirice expuse nud, cu idealism și candoare, și atâta
seninătate, de Romulus Moldovan, nu neapărat pentru a da marea lovitură pe
traiectoria istoriei liricii locale, ci mai degrabă pentru a arăta lumii că
poate să lase poarta poeziei deschisă și să invite mereu alți trecători.
Ionuț Țene
În Tabăra prieteniei „De amicitia” din Alba Iulia m-am reîntâlnit cu un bun prieten, poetul Romulus Moldovan, care nu a venit cu mâna goală, ci cu al doilea său volum de poezii, „Pod de cuvinte”, Editura „Ecou Transilvan”, 2020, Cluj Napoca.
Ingenios şi grăitor în acelaşi timp titlul volumului „Pod de cuvinte”,
sugerând legături interumane prin comunicare, conectarea la gândul celuilalt,
părtășia la același cod. Dacă e să mă raportez la omul Romulus Moldovan, el
este într-adevăr un prieten de cursă lungă, care cultivă acest sentiment cu
asiduitate, ardoare şi absolută sinceritate, folosind drept principal liant
cuvântul.
Printre cei care au scris despre poeziile lui Romulus Moldovan este şi
poetul Ion Mureşan, care, pe ultima copertă a cărţii spune: „Poezia este,
pentru Romulus Moldovan, un ritual de trecere, un pod de cuvinte între ceea ce este dat în simţuri şi ceea ce poetul
bănuieşte că este dincolo de simţuri, deasupra lucrurilor mărunte. De altfel, în poemele sale revin obsesiv
cuvinte din recuzita trecerii între două lumi: vaduri ale melancoliei, ferestre
către cer, porţi tainice. Poetul mizează totul pe puterea ochilor minţii de a
«percepe nevăzutul», lumina din oasele subţiri ale iubitei, semnalele pe care
le fac îngerii ori cuvintele ce se înşiră ca o «cenuşă vie» deasupra hârtiei”.
Volumul „Pod de cuvinte” este structurat în patru capitole: Capitolul I –
„De pe Cetăţuie”, cuprinzând poeme dedicate locului în care trăieşte; Capitolul
II: „Fereastră deschisă”, cu poeme reflexive; Capitolul III: „Vadurile
melancoliei”, reunind poeme sentimentale cu meditații la trecerea timpului
nemilos; Capitolul IV: „Ochii minţii”, un grupaj „varia” (sau nu am intuit eu
un subiect dominant).
O poezie descriptivă, aparent fără complicații filosofice și cu un final
uşor de întrezărit este „Apa Someşului”: „Apa Someşului curge impasibilă /
despicând cetatea Clujului în două. / Mai sus de Podul Garibaldi, noaptea /
poţi să admiri de pe mal licăriri jucăuşe / şi să asculţi şopotul încifrat al
curgerii, / alături de răţuştele sălbatice, / întocmai ca odinioară. // În
aval, pe malul drept, / încerc să mă bucur / de bătăile accelerate ale inimii /
adulmecându-ţi existenţa fragilă”. Dar, dacă te gândești la panta rei și dacă mai și faci asociație
cu pulsul, lucrurile se complică în ideea de trecere, de transformare, de
vremelnicie asociate cu ritmicitatea.
Un poem dedicat maestrului Cornel Udrea, „Coronaviruşi”, mi-a atras atenţia
prin felul clar, neafectat în care poetul Romulus Moldovan reuşeşte să ne facă
să înțelegem ce este iubirea, în esența ei (iubirea fără zorzoane, fără
protocol, fără cutume): „Altcineva a scris un tratat privind / întrebările
neesenţiale / şi răspunsuri irelevante despre iubire. // Nimeni nu a scris însă
despre / remediul naturist pentru pălăvrăgeală. / Un renumit medic nonagenar
clujean / a confirmat că îndrăgostiţii autentici / sunt aproape muţi, aproape
surzi / şi uneori orbi de-a binelea. / Dar se iubesc”.
De reţinut în mod deosebit (după părerea mea) din cea de-a doua secțiune a
cărții poeziile „Umbre”, şi „Poziţia desăvârşită”, dedicate părinţilor săi.
Citez din ultima
dintre ele: „Mamei mele nu-i plac înmormântările, / iar tatăl meu nu suporta
moartea. / Văzându-l vreo trei zile în poziţia desăvârşită, / am simţit gustul
sărat al deznădejdii. // Lumina soarelui nu mai mângâie ca înainte” – cu
timpul pe final, în degenerare, în pierdere, în dureroasă înțelegere a datei.
Capitolul III are în componenţă poemul care dă titlul volumului – „Pod de
cuvinte” –, versuri traduse în engleză de Andreia E. Breaz şi în franceză de
Ion Cristofor, poezie care ne face, și ea, să reflectăm la trecerea timpului,
la scurgerea nisipului din clepsidră: „Îngrozitoare teama / acelei secunde
reci, / fereastra şi poarta / prin care deopotrivă / va trebui să treci. // Cu
cât mai preţioase / aceste simţăminte, / însângeraţi fiori. / Femeie, bărbat, /
pod de cuvinte, / agoniseli deşarte, / acelaşi drum deschis, / mereu alţi
trecători”. Însă, cu toată „teama îngrozitoare” și cu toată deșertăciunea, formularea
„mereu alţi trecători” va să zică despre speranța continuității (prin alții, la
fel de „trecători”, dar care vor avea „mereu” cui să predea ștafeta pe „același
drum deschis”).
Cel de-al patrulea capitol – „Ochii minţii” – cuprinde poezii cu teme
variate: iubirea, oraşul (omphalos mundi),
natura, destinul, timpul, cuvântul, moartea etc. Am reţinut, de aici, pentru
eventualii cititori ai acestor rânduri, poezia „Miracol”: „Biciuit de gânduri /
reci şi subţiri. // Uitarea se aşază / domol ca un fum / negru, înecăcios, / pe
cele mai noi amintiri, / pipăindu-mi creierul / în mod dureros”.
Aș spera ca trăirile omului și observațiile lui să se transubstanțieze în
multe alte versuri de același calibru al expresiei și al reflecției și să avem
cât de curând un nou volum de versuri, spre bucuria cititorilor.
