Mari poeţi români - NICHITA STĂNESCU

Cântec de dor 

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

                                   decembrie 1956

La poarta

Vaselica din Socoli

Suferă de şapte boli;

una-n suflet, trei în ea;

şi-alte trei la bidinea,

c-a făcut amor pe bani

cu lichele şi golani.

Blestemat s-ai fie patul,

c-a bolnavit tot satul.

Mi-a zis Leana lu' Matei

c-a văzut-o-n calea ei

ieri, şi că era bătută -

ochii-n lapte de cucută,

sânii revărsaţi pe pintec

de ruşine, lung şi trist -

c-a avut-o însuşi Crist.

                                 ianuarie 1955

                       

Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.

Eu stăteam la o margine-a orei,

tu - la cealaltă,

ca două toarte de amforă.

Numai cuvintele zburau intre noi,

înainte şi înapoi.

Vârtejul lor putea fi aproape zărit,

şi deodată,

îmi lăsam un genunchi,

iar cotul mi-infigeam în pământ,

numai ca să privesc iarba-nclinată

de caderea vreunui cuvânt,

ca pe sub laba unui leu alergând.

Cuvintele se roteau, se roteau între noi,

înainte şi înapoi,

şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât

repetau, într-un vârtej aproape văzut,

structura materiei, de la-nceput.

Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile

şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău

ce cutremur au şi ce culoare anume,

şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,

şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda

şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre

şi mă rog de tine,

naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,

atât de departe, încât nu mai există aproape -

după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...

şi tot ce e dincolo de ele,

şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.

De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun

pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.

Şi mă rog de tine,

naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.

Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,

sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui

copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,

râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,

şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,

pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,

naşte-mă. Naşte-mă.

Inima 

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată...
Ea bate,şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

Alfa

Mai departe, mai aproape de centrul

spaţiului,

inima mea se consumă.

Capul meu, ca o flacără de lumânare,

mereu îşi perde ochii fierbinţi

arzând mâinile tale nevăzute.

El îşi hrăneşte lumina

din seninul trunchi

pe pământ şi pe mare.

Minunată pradă şi sprijin

al foamei- pământul -

Minunat prilej de sete - marea.

Flacără înceată, pierzându-şi ochii

mereu fierbinţi,-

arzându-ţi mâinile.