POESIS - TUDOR ARGHEZI ( Din ciclul MARI POEŢI ROMÂNI)

Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,

Pe întuneric, în singurătate,

Cu puterile neajutate

Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul

Care au lucrat împrejurul

Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.

Sunt stihuri fără an,

Stihuri de groapă,

De sete de apă

Şi de foame de scrum,

Stihurile de acum.

Când mi s-a tocit unghia îngerească

Am lăsat-o să crească

Şi nu mi-a crescut -

Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară

Neputincioasă să se strângă

Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

           

Ceasul de-apoi

În cer,

Bate ora de bronz şi de fier.

Într-o stea

Bătu ora de catifea.

Ora de pâslă bate

În turla din cetate.

În ora de lână

Se-aude vremea bătrână

Şi se sfâşie

Ora de hârtie.

Lângă domnescul epitaf

Bate glasul orei de praf.

Azi noapte, soră,

N-a mai bătut nici-o oră.

Blesteme

Prin undele holdei şi câmpi de cucută,

Fugarii-au ajuns în pustie

La ceasul când luna-n zabranice, mută,

Intră ca un taur cu cornu-n stihie,

Şi gândul meu gândul acestora-l ştie:

In împărăţie de bezna şi lut să se facă

Grădina bogată şi ogada saracă.

Cetatea să cada-n nămol,

Păzită de spini şi de gol.

Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,

Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea.

Topească-se zarea ca scrumul.

Funingini, cenuşă, s-a acopere drumul,

Să nu mai dea ploaie, şi vântul

Să zacă-mbrâncit cu pământul.

Subolii şi viermii să treacă pribegi

Prin stârvuri de glorii întregi.

Sa fete în purpură şorecii sute.

Gânganii şi molii necunoscute

Să-şi facă-n tezaur cuibare,

Sătule de aur şi mărgăritare.

Pe strunele de la viori şi ghitare

Să-ntinză păianjeni corzi necântătoare.

Întâi, însă, viaţa, bolind de durată,

Să nu înceteze deodată,

Şi chinul să-nceapă cu-ncetul.

Să usture aerul greu, ca oţelul.

Să şchiopete ziua ca luntrea dogită,

Să-ntârzie ora în timp să se-nghită,

Şi, nemarginită, secundă

Să-şi trecă prin suflet, gigantica, undă:

Pe sârma tăioasa-a veciei, în scame

Şi rumegătură să vi se destrame.

Gâtlejul, fierbinte de sete,

Să cate scuipat să se-mbete,

Şi limba umflată-ntre buze

Să lingă lumina şi ea să refuze,

Si-n vreme ce apă din seşuri se strânge,

Să soarbă-n mocirla copitelor sânge.

Şi strugurii viei storşi cu muşcătură

Să lase in gură coptură.

Coboară-se cerul, furtuni de alice

În câmp să v-alunge cu stelele-n bice.

Despice-se piatra în colţi mici de cremeni,

Vârtej urmărindu-i pe semeni.

Odihna cerându-i, pământul să-ntepe

Ivindu-se şerpii când somnul începe.

Psalmul de taină

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!

Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-insul locul mumii,

Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,

Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,

Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji

Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji

Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii.

Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.

Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea

Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.

Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,

De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,

Si ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde

Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;

Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?

Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?

Si şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind

Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,

Si prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă calda de răcoare.

Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte

Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,

Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,

Carora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,

Si frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.

Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pandi faptura

Si n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;

Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,

Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.