De ce s-a
întâmplat totul într-o superbă zi de octombrie la un restaurant rustic din Baia
Sprie?! Pentru că încă, şi încă o dată, cronicarul sportiv Ion P. Pop a descoperit (a
câta oară?!) performanţa sportivă într-un colţ de Maramureş pe care, noi,
locuitorii lui, îl iubim.
Totul a început în iulie 1969 când un liceu de prestigiu
băimărean, Grupul Şcolar Minier nr. 2 a
devenit CAMPIOANA ROMÂNIEI la Finala Campionatului Republican al Şcolilor
Profesionale din România. Spre bucuria mea, la întâlnirea acestor excepţionali
fotbalişti, cu un caracter deosebit, am participat şi eu la invitaţia
profesorului Ion. P. Pop. Şi iarăşi primesc lecţii de viaţă de la maestrul Pop
dar şi de la Iosif Mekker şi viceprimarul Ioan Mariaş.
Când „frunzele
se aştern covor”, cum spune poetul Petre Cărare la întâlnirea cu Toamna, la
întrunirea de suflet a unor mari campioni ai României, au răspuns prezent - Iosif Mekker, atacant de mare clasă,
vitezist, tehnic şi ascultător de antrenor până la aţele porţii. De acolo era pe cont propriu!
Mekker a jucat la FC Baia Mare –
juniori, republicani, Avântul şi
Chimistul Baia Mare, Pandurii Târgu Jiu, Cuprom Baia Mare, Minerul Cavnic,
Minerul Baia Sprie, Electrica Baia Mare, Silvana Cehu Silvaniei şi la ...F.C.
Prietenia. A fost promotorul şi sufletul acestei întâlniri de gradul întâi.
Un alt coleg şi
un caracter deosebit care a venit la agapă a fost Ioan
Mariaş, actualul viceprimar al oraşului Baia Sprie. Elegant, deosebit de
modest în vorbe la cât face pentru comunitatea băisprieană în momentul de faţă.A
activat toată viaţa la Minerul Baia Sprie, fiind un mijlocaş în stil
„Bourceanu”, adică „dau totul pe teren pentru echipa mea”, un fotbalist care
ştie mult, mult fotbal.
Lângă mine, am
avut onoarea să-l am pe „Piticul”, adică Ioan
Rednic, jucător divizionar, ca toţi
cei prezenţi, care a evoluat la: F.C. Baia Mare, CSM Baia Mare, Ancora
Murfatlar (stagiul militar, le ştie cu cuburile de gheaţă), Minerul Cavnic,
Minerul Baia Sprie. Trebuie să vă mai spun că a avut şi două convocări la lotul
de tineret al echipei României şi este ...tatăl fotbalistului Daniel Rednic
care a jucat la Dinamo Bucureşti, F.C. Braşov şi Politehnica Iaşi, printre
altele. Îmi spunea domnul profesor Ion P. Pop că atunci când intra pe teren
„Piticu” toată lumea îl aplauda, în special fetele şi extrema Rednic avea ceva din magia lui Mircea
Sasu. Erau fotbalişti care nu fentau fenomenul!
Un personaj
interesant şi un destin asemenea îl are căpitanul echipei de atunci, Gheorghe Iarovenco. A fost prezent cu
echipamentul de joc! Mi se pare normal. Gigi Iarovenco a fost căpitanul! A
jucat la Minerul Baia Mare, Minerul Baia Sprie, Minerul Băiţa, Unirea Dej (pe
perioada stagiului militar). Încă mai joacă miuţă în cartier şi arată la cei 62
de ani foarte bine, dovadă că soţia lui ncă se uită după dânsul. Şi toată stima
mea pentru asta!
Victor Loi, responsabil şi atunci ca şi
acum, cu buna dispoziţie. Un om care a recunoscut că a primit mult de la fotbal,
dar a preferat întotdeauna să stea în banca lui. „Un om pe care te poţi baza mereu”
îmi şoptea domnul Mekker, deoarece a activat timp de 20 de ani la Minerul
Băiuţ. Are o părere bună despre activitatea şcolară din Şcoala „Regina
Elisabeta” din Băiuţ şi despre
domnişoara Resetac Daniela. De asemenea despre directorii şcolii unde a
învăţat şi directorii Grupului Şcolar Minier. Despre responsabilii cantinei, nu mai vorbesc!
„Face to face”e
titlul unui film, dar eu am avut onoarea să stau aşa cu sportivul Gheorghe Dobranschi, adică fotbalistul
şi campionul la handbal. Nu, nu băusem nimic când am aflat că Gigi era bun la
toate, adică fundaş la fotbal, portar la handbal. Avea şi are o forţă fizică
deosebită. A jucat în echipa de aur al campionilor conduşi de Noje şi Bartha, a
fost prieten cu Petrică Albu. A „fost bun la toate” la Minerul Baia Mare şi
Topitorul iar apoi „s-a răzbunat”
devenind arbitru divizionar „la mingea fără secrete a lui Maricel” şi actualmente e un prosper om de afaceri. A
ajuns atât de mare în tot ceea ce face, încât doar soţia îl contabilizează...
Au lipsit absolut
motivaţi regretaţii” Grigore Noje,
un profesor eminent, căruia i s-a datorat 80% din performanţa obţinută de aceşti
minunaţi fotbalişti. De loc din Ciocmani, jud. Sălaj, domnul profesor
specializat în fotbal, ulterior inspector şcolar, a ajutat multe destine în a
trăi mai bine pe acest pământ. Vasile
Krombacki. A fost un coechipier deosebit. A jucat la Minerul Băiuţ şi
Minerul Baia Sprie. Colegii spuneau că nici iepurele nu trecea pe lângă el!
Acest Krombasczki (Am respect pentru memoria dânsul) când a jucat două finale
la Bucureşti, purta pălărie. Mică! De moroşan. De dac liber, nu?!
Domnul Loi,
extraordinar de energic în tot ce făcea, ne-a spus că toată lumea îl respecta
pe fostul coechipier. Pe cine?! Pe iubitul Adalbert
Petruşka, care a fost un atacant tehnic şi un bun puncher. A făcut furori pe
gazon (şi în afara lui) şi are suporteri încă la Minerul Băiuţ. Deci legendele
circulă...Ioan Pridea – A fost
mijlocaş şi a activat la Minerul Baia Mare la juniori şi republicani. Un
fotbalist de la care ai avut ce învăţa spun colegii prezenţi: seriozitate,
tenacitate, fidelitate. Un caracter deosebit şi un familist convins.
Din echipa
campioană au mai făcut parte portarul Gheorghe
Ziller, un portar care a confirmat în timp, deoarece a ajuns la U.T. Arad,
adică U.T.A echipa arădeană care a învins campioana Olandei de atunci. Da,
da...
Consider că orice cuvinte scrise de acum, sunt
de prisos. Mă aşteptam ca unii dintre „coechipieri” să găsească alte scuze, mai
politicianiste în a-şi justifica lipsa. Cei de faţă au vorbit admirabil despre
dumnealor. Şi asta, în lipsa lor!
Şi totuşi,
oprindu-mă din această descriere sumară a unor destine fabuloase, reuşite, m-a impresionat până la urmă Iosif Mekker,
care fiind de-a dreapta mea la chef, mi-a spus: „Domnule Dragoş, eu am primit
foarte mult de la fotbal şi m-am gândit să ofer şi eu. Am fost campioni în 1969
pe merit, deoarece, acolo la Grupul Şcolar Minier erau profesori şi maiştri
care ne iubeau şi aveau un management deosebit cu toate că eram în ceauşism. Eu
am dat puţin încă la ce şansă mi s-a oferit prin fotbal. Sper să realizăm o
carte sub semnătura profesorului Ion P. Pop despre tot ceea ce ni s-a întâmpla
în tinereţe, să ştie nepoţii mei cine este e bunicul iar apoi să vadă şi tinerii
de azi cât de mult te ajută sportul!Sportul încă n-a făcut la nimeni rău!”
Nu trebuie să-l uităm pe Zoltan Frînc, actualmente la Casa de bătrâni din Baia Sprie, pe Anton Moroşan, ulterior jucător la
Foresta Năsăud în divizia C, în momentul de faţă pensionar..
Din echipă au
mai făcut parte şi fac: Alexandru Varga,
Iosif Tira, Vasile Mleşniţă şi Sorin Dumitrescu! Ultimul un „Necula
Răducanu”, adică bun de pus pe rană la
înfrângeri! Chiar aşa de frumos era
fotbalul pe vremea dumneavoastră domnule Iarovenco şi compania?! Probabil că răspunsul şi înţelepciunea
vin întotdeauna de la cei mai bătrâni, numai că toamna ruginie din 2013 ne-a
luat-o înainte şi ne-a aşternut sufletele la localul doamnei Cristina. Şi au fost peste 20 de grade în atmosferă!
Despre suflete, nu mai vorbim...
Gelu DRAGOŞ, membru al APSR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu