Pamflet
de Florica Bud
Nu cred că mai sunt în stare să demontez o armă ca apoi să o montez la
loc, cu toate că am făcut armata, la fel ca fetele din generaţia mea, devenind
sublocotenent în rezervă. Am oroare de războaie, violenţă şi orice fel de stare
conflictuală, ca atare memoria s-a grăbit să-şi facă ordine în arhive,
văduvindu-mă de aceste nobile cunoştinţe. Sper din tot sufletul, Soldăţei
Uitaţi În Războaiele Reci, să nu fie vreodată nevoie de genul acesta de
informaţii.
Iubesc Bucureştiul şi
chiar nu am nimic cu bucureştenii, nu mi-am permis niciodată să le spun mitici nici în gândurile mele cele mai
ascunse şi nici să afirm că, Vredniciile Lor
Comozi Urmaşi Ai lui Bucur, se cred, fiecare dintre ei, buricul Pământului.
Ar fi şi greu; prin Convenţiile unite de la Haga şi Bruxelles, Terra are un singur buric şi
acela a fost… de multă vreme arondat. Am fost prima oară în Bucureşti în vara
anului 1984. M-am simţit în sfârşit acasă într-o Românie unde se vorbea doar
româneşte, pe stradă, instituţii şi chiar în farmacii şi saloane de frumuseţe.
Pe vremea aceea mergeai la
Coafor nu la
Salooon , după cum bine ştiţi Născuţilor Nu De Ieri şi Nu Din Vidul Eprubetei! Fac o paranteză,
acolo la un coafor, am întâlnit-o pe doamna
Violeta Andrei, una dintre cele vreo zece femei frumoase văzute pe viu de-a lungul vieţii
mele.
De unde îţi veni moftul cu limba
română? Nu în România te-ai născut şi tu, floricico? Mă veţi atenţiona discret,
Europenizaţi Premergători Dughi Bughi, că veţi fi nevoiţi să lecturaţi un
articol de un naţionalism ieftin de tarabă. Nu vă voi da această satisfacţie,
deşi am fost doi ani inginer stagiar, 1982-1984, într-un orăşel aflat la zece
kilometri de Baia Mare, într-o uzină de prepararea minereurilor nemetalifere.
În acest loc, şedinţele tehnice se făceau în limba maghiară, chiar dacă şeful
respectivei flotaţii era român. El învăţase limba
maghiară ca să nu-i supere cumva pe nevorbitorii de limbă română. Singura care
nu cunoşteam limba eram eu, dar pe vremea
aceea stagiarii nu contau ca acum, în zilele noastre, când nici nu li se usucă
cerneala pe cele N+1 diplome obţinute cu sârg, că Vel Logofeţii Iezişori şi Mioare ajung în Parlament, prin ministere
şi prin agenţii de importanţă naţională; din păcate, fotolii de Premier şi de Preşedinte
de ţară nu sunt suficient de multe.
Şi de ce nu ai învăţat maghiara? Mă veţi întreba firesc, Polilinguali Proţăpiţi În Amorul De Sine,
să cunoşti o limbă în plus nu strică.
Aici iarăşi nu am nicio vină, bunica şi mămica nu au vrut să ne înveţe, deşi
ambele o vorbeau bine. Cum ar fi discutat
secretele familiei, dacă noi fetele am fi înţeles limba pe care ele au învăţat-o vrând nevrând, la şcoală? De altfel, mă minunau povestirile bunicii care
începeau cu… Când o fost Prima Românie…
Mă repet: nu am nimic cu bucureştenii, cu o condiţie şi… jumătate, să nu
mă întrebe, aşa cum, nu o dată, am fost întrebată dojenitor: ce aveţi voi cu
ungurii? Mi se pare jenant, umilitor ca
un român să întrebe pe alt român acest lucru… Înseamnă că românul care întreabă
nu cunoaşte sau nu a înţeles nimic din Istoria României sau, mă rog, a
Transilvaniei. Desigur că nu îmi place nici să fiu întrebată de ce nu vizitez Budapesta
sau Viena, măcar pentru motivul că ambele capitale sunt, geografic, relativ
aproape de noi. În anul 1998 un grup de
elevi din Baia Mare au fost invitaţi la Paris ,
împreună cu profesorul lor, pictorul Gheorghe Makara, să-şi expună grafica, la Centrul Cultural
Român de acolo. Directorul centrului era poetul Horia Bădescu. Nu voi uita
niciodată dispreţul vameşilor austrieci la vederea autocarului nostru, deşi era
plin de copii, eram doar câţiva adulţi cu ei, păream cu toţii vinovaţi în ochii
acelor vameşi. Ar fi cazul să nu mai dezgropăm
morţii, mă veţi penaliza din nou, Războinici
Ostateci Ai Viitorului Fără Frontiere. Nu dezgrop ceea ce nu am îngropat! Sunt
frumoase acele capitale, destinaţiile preferate ale românilor. Normal că se
regăsesc în ele splendorile şi bogăţiile trecutului, că doar au avut de unde să
se înfrupte. Normal că ne dispreţuiesc, nu suntem noi urmaşii ţăranilor pe care
i-au pus să tragă în jug şi a ţăranilor pe care i-au tras pe roată? Între timp,
au devenit mai primitori, sunt buni şi banii turiştilor români care le
invadează ţările, dornici să-şi cheltuiască ultimul bănuţ făcut cu greu acasă. Oricât
am fi de europeni când se pune pe tapet problema…
ce ne pune sângele în mişcare, dacă esti
român, nu poţi să fii decât… român.
Dar să ne întoarcem la oile noastre care sunt de fapt nişte câini…cei ai
nimănui. În aceste zile am asistat şocată la un proces la care nu mă aşteptam,
întoarcerea Capitalei la
Orânduirea Comunei Primitive. Pe toate posturile TV se striga: Vrem sânge!!! Vrem sânge!!! Realizatori pe care “lumea nu
părea să-i mai încapă” şi ai lor invitaţi se transformaseră în nişte vampiri
care doreau moartea vinovaţilor…. Mai puţin doamna Paula Iacob, şi încă doi-trei
invitaţi stingheri.
Dintr-o dată, printr-un efort de grup intelectualo-vizionar de tip omidian, lumea bună a televiziunilor
înţelesese cine este vinovatul pentru starea jalnică în care se află ţara . Nu avem economie, decât micile economii ale
cetăţenilor, nu avem autostrăzi, nici autoşosele nici măcar autocărări, doar
cărările vieţilor noastre, care nu sunt de interes naţional. Irigaţiile s-au furat de pe vremea stimabilului
prezicător Silviu Brucan. Se scumpeşte scumpirea scumpirii - vorba lui
Nastratin Hogea - energiei electrice şi a gazelor. Şi pe deasupra, s-a făcut şi
prea mult grâu! Când de fapt ar fi nevoie de o producţie mai mare de E-uri… la
hectar. Acum că specialiştii români au descoperit formula pthithi fără făină de grâu, vom fi nevoiţi să-l aruncăm în mare…
noroc că o avem. Aşadar grupul vizionar a decis că toate problemele ţării se
vor rezolva dacă eutanasiem câinii comunitari, deoarece s-a schimbat până şi
zicerea “nu mor câinii când vor boyi”! Ba, vor muri, zic ei !
Şi apoi problema nu este Comuna Primitivă… ci Orânduirea Sclavagistă, care îi urmează şi care nu a fost
nicidată prea comodă. Dar are şi ea un merit în istorie, în acea epocă s-a născut
şi consolidat statul. Dar nu trebuie să
ne facem probleme pentru asta, dacă în sclavagism statul era de partea stăpânilor
de sclavi, în democraţia noastră adevărată, statul suntem chiar noi... Ce
uşurare simt când scriu aceste lucruri!
Apropo, fie-mi iertat, drama copilului
muşcat de câini, unii susţin că adevaratul criminal a fost un câine antrenat
pentru lupte, ar fi un subiect bun pentru un roman românesc de succes, premiat
în străinătate. Le plac la nebunie străinilor cărţile şi filmele noastre în
care, autorii sadici, zic eu, prezintă mizeria morală atât din viaţa de zi cu zi,
cât şi cea din viaţa religioasă. Vom trăi şi vom vedea care dintre romancierii
noştri se va înfrupta din acest subiect dureros pentru toată lumea. Încă nu am
auzit ca o poveste românească frumoasă de dragoste să primească un premiu... să
fie dragostea monopolul ţărilor bogate
iar nouă să ne rămână doar sexul?
Propun un subiect pentru un romanţ. Ea, Armanda Busuiovescu, este o tânără
foarte atrăgătoare şi ocoşă, de
profesie psiholog, îndrăgostită, din
altă viaţă, de bunicul pacientului său, Luca Pascuale, un tânăr plin de şarm şi
cu pătrăţele pe burtă, care căzuse în depresie din motive de... fete. Aici se
cade se dezvoltăm tema. Nu se simte atras de fetele generaţiei sale? Nici de
cele ale generaţiei tatălui? Poate de generaţia bunicului? veţi interveni Pentru Prima Dată Povestitori Intriganţi Şi Pauperi.
Putem să simplificăm romanul creionând eroul ca un bărbat care pur şi
simplu nu este atras de femei. Dar până facem noi un summit pe această temă, să lăsăm tânărul, măcar el, să-şi rezolve
angoasele pe canapeaua domnişoarei psiholog. În timp ce Luca îşi povesteşte
eşecurile sentimentale, se aude din stradă cântecul trist al unei flaşnete. Acţiunea
se petrece în Bucureşti, la ultimul etaj al unui Zgârâie-nori. Este bunicul meu, Armand Croce, spune
cu voce stinsă Luca, parcă adresându-se
unor fiinţe nevăzute. A fost şi el în
războiul din Vietnam.... bunicul are o
poveste lungă şi tristă, îşi continuă pacientul, monologul. Tatăl său vitreg, Ariton Croce emigrase în
America, când bunicul era mic... Apoi a murit mama sa... sărac fiind, s-a înrolat în război. Cântecul
flaşnetei se auzea tot mai clar. Armand,
Armand Croce, Armand al meu. Brusc, Armanda se ridică în picioare
îndreptându-se spre geam, îl deschise -
ca purtată de o forţă din altă dimensiune, ar putea fi chiar una din entităţile
care îl bântuie pe Luca - se aşeză pe pervaz încercând să-l vizualizeze pe
Armand în viermuiala de pe Calea Victoriei.
Acum
avem de ales să o lăsăm să se arunce pe geam.... sau să o readucem la realitate,
ca apoi să-i îndreptăm paşii spre lift
sau spre scări. Dacă coboară pe scări,
avem timp să transformăm romanul într-o trilogie, analizând amorurile fiecărui
etaj al blocului înţestat de firme şi consorţii.
Dacă o vom lăsa pe Armanda să se arunce pe
geam, până să ajungă jos, noi vom avea timp să povestim cititorului cum în altă
viaţă îl cunoscuse şi îl pierduse pe Armand, bărbatul vieţii sale. În acest caz,
când ea va ateriza pe caldarâm va fi deja o femeie bătrână. Va apucă să-l vadă pe flaşnetar, dar din păcate, flaşnetarul nu va
fi acel Armand Croce al ei, ci va fi chiar clientul său, Luca Pascuale. Luca, Luca, îl va striga stins
muribunda, dar tânărul va trece pe lângă ea privind cu indiferenţă chipul plin
de suferinţă al bătrânei ce va zace pe asfaltul fierbinte. Dar nu va fi fost singurul,
femei şi bărbaţi vor trece orbi fără să o vadă. Doar un câine amărât, se va opri
lângă suferindă... se va lungi aproape de ea şi va începe să-i lingă mâna. Apoi
Tadeuz, cum vom numi noi câinele, se va ridica brusc. Se va uita insistent în
ochii trecătorilor, de parcă ar fi doctor Monica Pop. Într-un târziu, un domn
distins, poate Sfântul Petru, se va opri acceptându-i privirea. Câinele va cere
voie să dea un telefon la 112.
Trecătorul distins va şovăi un moment,
nu îşi va aduce bine aminte dacă Constituţia permite să împrumuţi sau nu
telefoane câinilor maidanezi. Se va uita în dreapta şi în stânga ca să vadă
dacă nu este filmat de vreun trecător amator de senzaţii tari. Va ordona
câinelui: Să fii scurt! Câinele
Tadeuz va suna la 112. Va fi fost vrut
să-i ceară trecătorului amabil şi o ţigară, ca orice condamnat la moarte, dar, umil,
va renunţa, aşezându-se lângă femeie. Trecătorul Sfânt Petru va întreba câinele:
Mi se pare mie sau doamna distinsă pe
care o păzeşti este Brigitte Bardot? Între timp sirenele Smurd vor anunţa
sosirea lui Raed Arafat. Distinsa doamnă va dispărea cu targă cu tot în vidul
ambulanţei. Printr-un uşor oftat, câinele îşi va da duhul. Avusese voie, prin
ordonanţa emisă de Cel de Sus şi adusă pe pământ de către Sfântul Petru, să dea
un singur telefon!
După
ce eutanasiem câinii, cui îi vine rândul?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu