Conceptul de naţiune ne duce cu gândul la ideea de putere
politică. Cu cât e la mijloc mai multă putere, cu atât se evidenţiază legătura
dintre naţiune şi stat. Naţiunea modernă este o comunitate care, pe cale de
normalitate, tinde să producă un stat de sine stătător (Max Weber);
bineînţeles, o uniune convenţională nu este o ţară (Ernest Renan). În Estul
Europei, la începutul Secolului XX se ajunsese la concluzia următoare: „Noi,
slavii, distingem cu greu statul de naţiune” (Thomas Masaryk), făcîndu-se chiar
o clasificare a naţiunilor, pe acest criteriu: „Există culturi-naţiuni şi
state-naţiuni” (Friedrich Meinecke). De atunci se acceptă concluzia că naţiunea
culturală pune accentul pe etnie, limbă, istorie comună, iar naţiunea politică
este aceea în care cetăţenia are o importanţă mai mare decât identitatea etnică
(Grete Tartler). S-ar putea spune chiar că istoria autodeterminării este
istoria formării naţiunilor şi a spargerii statelor (Alfred Cobban).
În vremea noastră, unii definesc statul naţional ca fiind
„un sistem politic în care funcţiile executive, legislative şi judecătoreşti
fundamentale sunt centralizate în mâinile unui guvern naţional şi care permite
în principiu participarea tuturor cetăţenilor adulţi, pe baze egalitare, la viaţă
politică. Cele două caracteristici au dat naştere la dualitatea
guvern-societate” (R. Bendix, S.M. Lipset). Noi rămânem la ideea exprimată de
Mircea Florian, în perioada interbelică, cum că „factorul hotărâtor în
zămislirea unei naţiuni e cel subiectiv, e conştiinţa unităţii care, fără
discuţie, e opera statului modern. Se poate oare vorbi de o naţiune când sunt
prezenţi numai factori externi, fără conştiinţa identităţii lor? Desigur că nu.
Naţiunea, ca individualitate colectivă, e un produs al conştiinţei de sine, al
reflecţiei asupra condiţiilor ce ţin laolaltă o seamă de oameni.
Pe scurt, naţiunea e un concept modern, şi închegarea ei
coincide cu avântul noii cugetări. Naţiunea modernă se organizează în stat:
idealul e statul naţional”. Alexis de Toqueville spunea că „ar fi o mare
nenorocire pentru omenire dacă libertatea s-ar înfăţişa pretutindeni sub
acelaşi chip”. Parafrazându-l pe marele gânditor francez, am putea avertiza
asupra nenorocirii care s-ar produce dacă picătura de sacralitate dată omului de
către Dumnezeu s-ar înfăţişa pretutindeni sub acelaşi chip.
Dar nu. Din fericire, sunt chipuri diferite. Şi, pentru că
trebuiau să poarte un nume, li s-a spus NAŢIUNI… Să insistăm puţin şi asupra
raportului dintre naţionalism şi democraţie. Se afirmă – corect – că nu există
democraţie, nici suveranitate, dacă naţiunea nu este concepută ca un singur
popor/ethnos, în sensul politic al termenului. Adevărata egalitate, care poartă
numele de echitate, este un principiu de drept (universal recunoscut) şi nu
poate fi confundată cu egalitarismul sec, menit să ignore diferenţele reale şi
semnificative care apar între indivizi şi între comunităţi.
Revenind la naţionalism şi democraţie, trebuie spus că între
ele nu a existat niciodată vreo incompatibilitate structurală sau ideologică,
după cum observa şi Nicolae Iorga: „Noi înţelegem şi azi, ca şi mai înainte,
naţionalismul ca o datorie de a lucra din răsputeri pentru ca în ţara lui
românul să-şi aibă tot dreptul lui fără a nedreptăţi pe nimeni, dar fără a se
lăsa nedreptăţit de nimeni. Noi înţelegem şi azi ca şi mai înainte democraţia
nu numai ca dreptul poporului de a lua parte la cârmuirea ţării sale, dar şi ca
datoria celor chemaţi de a-l pregăti pentru această sarcină, de a-l lumina
pentru el, în loc de a-l întuneca pentru ei”.
Să nu uităm că democraţia este acea formă de guvernământ în
care deciziile majore rezidă, direct sau indirect, în voinţa majorităţii
adulţilor guvernaţi (conform definiţiei din „Enciclopedia Americană”). Etnos-ul
poate fi privit ca o precondiţie pentru demos. Naţionalismul ar fi o
precondiţie a democraţiei. Ar fi greu să ne imaginăm o democraţie
reprezentativă funcţională care să nu fie bazată pe un popor cu caracteristici
commune (Sigurd Skirbekk). Ce incompatibilitate ar putea exista, dacă ţinem
seama că „o ţară este democrată dacă acordă poporului ei dreptul de a-şi alege
propriul guvern prin vot secret, în cadrul unor alegeri multipartite,
periodice, pe baza sufragiului universal şi egal al persoanelor adulte”
(Francis Fukuyama)? Voinţa generală este întotdeauna dreaptă (ne învăţa
Jean-Jacques Rousseau), iar idealul poporului (constata Niccolo Machiavelli)
este mult mai drept decât al celor puternici, deoarece aceştia din urmă vor să
asuprească, pe când el doreşte să nu fie asuprit…Preluare http://www.ziartricolorul.ro/etnos-si-demos/
VLAD HOGEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu