POESIS – GHEORGHE RĂDUCAN

Îngerul...

Îngerul albastru a coborât din rama de nuc bătrân şi găunos.

De teama femeii cu sâni dezgoliţi, venită-n pripă

să-şi facă rugăciunea iertării păcatelor,

el, îngerul, s-a ascuns în gunoiul din vârful măturii

trântit în spatele uşii de trandafir cioplit.

Ochiul din gura candelei îl urmărea atent

Si din aripile-i de fluture mov îi făcea semn

Să păşească spre pronaos în tăcerea rugăciunii.

Gura nopţii chemă răguşită tăcerea altarului

La umbră de sânge de iască veche.

Amintirile părăseau una câte una mintea femeii

și creanga altarului, dar aşteptau timide la poartă.

Când îngerul s-a aşezat cu fruntea pe teancul gunoiului,

straiele-i vechi, rupte-n coate, genunchi şi peste tot,

flacăra candelei ruginite îi ţinea de cald.

Stătea ascuns după uşă ferit de sânii femei iîn rugăciune adâncă,

dar, la un moment dat a început să zboare uşor

spre lăuntrul inimii şiexteriorul sufletului

în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Atunci, umbre fără trupuri duhnind a gânduri perfide

Ascunse în păcate grele, alergau bezmetice

prin cimitirul mănăstirii să-şi găsească purtătorii.

Câteva s-au ascuns în ciutura fântânii cu cumpănă

să decapiteze adevărul. Celelalte aşteptau la rând,

cuminţi, liniştite, mândre, la poarta edificiului religios

să se caţere-n pieptul femeii

cu sâni dezveliţi la terminarea rugăciunii.

Toiagul

Tot stând

pe cocoașa timpului bătrân

să-mi număr anii,

singurătatea-mi bate-n spinare,

mă scarpină-n ceafă

și mă salută cu toiagul de crin.

De când țin cură de singurătate,

am ajuns la 145 kg

de durere blândă.

Vând gratis jale

celor năpăstuiți

de bucurii nemeritate.

Să vadă cum este…

Lacrima

Nesupravegheată de geană,

lacrima se prăvălește

pecaldarâmulgăriipărăsite.

Cuiul de tocîistrivește

umbraspălată

deploaiaparfumurilor

tomnaticealeliliaculuimov.

Șuvoiulflorilor

dincuibulochilortriști

adapălacrima

însecetainimii triste.

Cu oaseleîncărunțite,

Inima plânge

Când singurătatea

estedată la maxim.

Lacrima, lacrima,

Cu umbra zdrobită

Dec uiul tocului

Sevaită amarnic

Pe caldarâmul nedragostei

din gara ce tocmai m-a părăsit.

Nor

Aș vrea să-mi reazem

tâmpla văruită

de umărul inimii tale,

prințesa valului negru!

În buzunarul din față

al sufletului gol,

în dosul sânilor umbroși

de vei căuta, vei gasi

toate zilele-mi ofilite

de ciudata singurătate

în care nu am spus

vreun cuvânt, nici măcar

Domnului.

Sunt un nor de gânduri reci

bătut de-un sadic vânt,

dar atins  cu-n zâmbet,

voi ploua pe pământ...

tot zâmbete

Printre frunze…

Printre frunze și mândrie,

roza  îşi ascute ghimpii.

De multe ori

sărutul său răstorrnă

brazde în dâre de sânge

pe pântecele

și arterele de circulație

masculine, ori feminine, 

iar pe crucea Domnului,

un melc sarută

laleaua sălbatică….

Tu slovă din numele,

Tatălui, aprinde candela!

Copacul…

De-atâția ani,

mi se cam clatină drumurile.

Cuprins de starea nesătulului,

în căptușeala vremurilor

duc și păstrez povara trecutelor moarte.

Pe întuneric sap mereu tuneluri

în singurătatea crudă

fără să cunosc adrese, destinații.

Tot cresc  pioneze

pe dușumelele unde calc desculț,

cu cămașa ruptă-n genunchi.

Vântul îmi zboară mereu

frunze din copacul aproape chelios.

Ziua de mâine se apropie

de cea de ieri,

când, pe canale de știri

informația șade în genunchi.

Picături

Deschid umbrela

să cumpăr picături de ploaie.

Moartea spână și cheală

refuză să moară

și ne arată sânii cârlionțați

bolnavi de hepatită.

Gura-i nesătulă otrăvește acid.

Prieten bun cu singurătatea,

sora vitregă a morții,

mă clanțăn pe terasă

și din gura pixului

răstărn răspândaci albaștrii

în buzunarele imaculatei coli

să cumpăr câteva zile.

din bazarul Domnului.

Tâmpla norilor

 Tolănit la marginea zăpezii fierbinți,

curăț de rugină tâmpla norilor.

Printre pajiști de omăt,

că drumu-i greu când este mult,

cu inima priponită de roza mov,

îmi înec amarul într-un pahar

de singurătete.

Vestea buna este că sunt viu.

Îngerul

La ușa de la intrare în altarul inimii,

îngerul cu pene de puf

și cu ochii spălați în candelă,

a bătut sfios.

Tocmai începusem să uit

de mine și când lumina

se prăvălea pe toate cărăruile,

iar fluturii galbeni opreau la  semafor,

mi-am propus să mai trec

odată pe interzis,

să mai spăl păcatul pe față,

ignorând bătăile în ușă

ale îngerului cu pene de puf.

Nu se bate

Am intrat pe ușa unde era scris:

“Avem democrație proaspătă”.

Nu se bate la ușă, nu se stă la rând,

gustatul este gratis,

iar umplutul valizei… pe degeaba.

Fragilele jucării democratice

se pot așeza oricum,

chiar și cu picioarele pe gâtul altora.

Pot fi folosite de circari

pe sârmele adevărului crud

ca într-o vânătoare

răstignită-n crucea Babilonului,

ori în… crucea mamei lor…

Azi…

Împrăștiat pe marginile singurătății,

iau urma tristeții

și de sete grea,

gust din paharul durerii.

Aș vrea să-mi reazem gândul

de aripi de lumină lină.

Te aștept, iubito,

în crângul de versuri calde

unde-ți voi recita…

povești de adormit părinții,

la umbra florii de salcâm,

pentru că azi este ziua noastră…

Flori de cireși

Mă ning flori de cireși

peste brațele timpului

și pe umerii gândurilor

bătrâne, fragile, dar nu casante…

Speranța încă mai face lăstari

în singurătatea

ce sugrumă incendiul buzelor.

Moartea fiind felurită,

n-aș vrea să mă duc

de mila mea.

Lan de liliac

În fața lanurilor de liliac

din fața  casei tale,

gândurile au poposit

la umbra pâlcului

de mărgăritar tandru.

Speriați, fluturașii,

s-au deșteptat

și te întrebau… unde ești.

Cerul s-a deschis larg

și a oprit privirea

spre sânii bosumflați,

privire îngreunată

de iubirea greului

ce așteaptă.

Simfonia Cerului

Pe buze fierbinți

curg lacrimi

în cântecul greierilor albi.

Șoaptele se fărâmă

în dulceața sărutului.

Florile plouă cu petale

peste trupuri în iubiri

și-n cântul simfoniei cerului.

Vântul

Cu singurătatea dată la maxim

și vântul lovind golănește în oglindă,

ți-am acoperit nudul

și ochii fierbinți cu petale de orhidee.

Ți-am răsturnat peste sânii catifelați

și bosumflați,

licurici, să-ți lumineze urcușurile

și fluturași mov peste tristețea timidă.

Pădurea

Pădurea udă din Valea Omorâcii

mă primește în foșnet angelic

cu crengile-i larg deschise.

Gândurile se trezesc

când îți aud pașii.

Vino! Urcă piscul

de la Crucea Popii

să vedem Chiciura-nflorită-n

floarea de salcâm!

Bună dimineața…

Un teanc de gânduri se așează

peste glezna sufletului

unde picură stropi de singurătate.

Toamna arămie se tot răcește,

se topește-n plumb, se-ngreunează…

Bolta sufletului este străpunsă rareori

de biciuri  de lumină

în corul frunzelor de ani

vânturați pe lângă mine.

Învelit în foița de mătrăgună

a singurătății, strig:

Bună dimineața, toamnă târzie!

Crucea

Am ajuns să mângâi crucea

pe frunte și obraji,

dar și să mă gândesc

la cei care tot stau

la umbra ei.

Din orice material ar fi crucea,

umbra este aceeași.

Sunt aceeași și cei care

e stau la rădăcinile crucii.

Totuși… Nu sta la umbra nimănui!

La umbră de cruce deasă,

nu se visează…

Păcatul

Sub patrafire de preoți,

și el, păcatul,

stă în genunchi

dorind să orienteze destinul

spre vremuri năpăstioase.

În fuga spre o nouă primăvară,

îți pune piedici

cu bastonul de sânger.

Chiar dacă sfinții dansează pe ceruri,

ori Domnul stă cu tine la masă,

îți soarbe mancarea și băutura.

Sătul și cu de toate,

ești numai bun de… păcătuit…

Doamne, oprește-ne!

Fărașul tinereții

S-a ofilit reverul

ce purta tinerețea…

În drumul ei către glorie, eternitate,

a ajuns pe fărașul obosit al timpului

Vecerniile au început s-o cânte,

iar ea, tinerețea se ascunde acum

în praful timpului și-n îngăduință.

Of, tu, zi de mâine!

Floarea de lămâiță

Caut mereu floarea vânturilor

să-i pun sufletul în testament.

De atâtea căutări bezmetice

confund grav

floarea de lămâiță cu liliacul mov.

Am steaua mărturie că fluturii vii

ce-i voi pune pe pieptul dantelat

nu se vor topii printre ghețari,

iar buburuzele obraznice

se vor desfășura în dansuri angelice

pe spinare de sâni migdalați

în zori de lume mincinoasă.

Mă rog…

Mă rog să nu muriți

așa de devreme

cum am murit eu…

Mă rog să respirați

mereu dimineți flămânde…

Mă rog să sorbiți din cești

aceeași aromă aburindă

cu miresme de iubire

și floare de salcâm…

Mă rog să nu vă umilească

valurile timpului ucigaș…

Mă rog să nu fiți vămuiți

la intrarea în Rai…

Mă rog…, dar câte nu mă rog…!

Noaptea

Noaptea s-a copt în oceanul de smoală.

Luna a adormit

în piscul stâlpului de telegraf,

dorul visează rufe-ntinse,

dimineața se șterge la ochi,

soarele somnoros își mângâie fruntea,

râde și se cațără în copaci.

Bună dimineața!

Pulpa timpului

Și cu dinții am mușcat

din pulpa timpului,

dar el… tot fuge…

El, timpul,

ucigașul pe care-l plătim,

fuge.

Este laș,

este parșiv,

este hoț!

Este curvă.

Regretul

Mă dor cuvintele nerostite,

mai rău ca cele răsfirate…

Regretul necuvintelor

îmi bate-n poarta de la intrare

pe care am ferecat-o

și am descântat-o

cu zeamă de cucută

și ulei de mătrăgună.

De s-ar întoarce,

ele,

nerostitele,

ar învenina.

Să vină

cuvintele nerostite!

Amintiri

Prin sufletul toamnei

de aramă, obosită si ea,

mersul îmi este suspectat

de oboseală.

În pragul ei,

când totul se adună,

eu împart anii pe grupe

și nu știu a-i fremăta

pe cei care vin,

iar amintirile

au intrat în post.

Atelierul

În atelierul din azilul cuvintelor

trăiesc adânc tranșându-le,

colorndule-n foc de mac,

mov de liliac,

albastru ceresc,

verde primăvăratic,

alb de lămâiță ori… negru…

Cu dalta cioplesc rime și rânduri,

în timp ce caii gândului

aleargă pe tarlalele colilor de hârtie

lăsând urmele copitelor

ce se vor rostogoli

în teascurile tiparniței flămânde

și-n gura criticilor

de unde lacrima

se urcă în vârful condeiului.

Amărăciunea

Mă plimb cu amărăciunea

sub braț

precum cu o amantă

geloasă pe ceilalți.

Dulceața sânilor altuia este mov.

În azilul cuvintelor se face grevă,

în cimitire, răzmerițe –

nu vor să iasă afară,

curvele se-nmulțesc,

iubirile nu mai stau pe obraji,

dorul se tăvălește-n colb,

iar patima se vaită în Valea Răului.

La început, amărăciunea era dulce…

Cândva…

Cândva,

într-un amurg discret,

sper să găsim prezentul sublim,

să ne așezăm cu el la masă,

apoi să ne luăm bătrânețea

de ambele mâini

prin zările apuse…

Norii

 În cufărul din esență de trandafir

șobolanii timpului valsează

într-un septembrie de brumă,

când, aliniati, strugurii viilor

coboară-n butoaie să cânte-n musturi.

Norii îmi sunt singuri și triști,

picură tristeți pe glezne fragile,

tocmai când doresc să recoltez speranțe…

În biserici se roagă sufletele,

dar și la obrajii crucilor

care fac umbră adormiților.

Doamne, nu ne adormi!

Muza

Cu blânda muză aproape

și peste tot,

coborâtă din nori pierduți

prin instincte particulare

mă așez confortabil

în cătarea de pușcă

a vânătorului prin jungla trădării.

Doresc să mut marea

într-un ochi de femeie

care duce pe umeri primăvara

și pe sâni ceata de buburuze incandescente,

femeia pierdută-n pâlcuri de verdeață crudă,

femeia ce adie-a pârg de fată

pătrunsă-n ceață adâncă.

Femeie a vânturilor!

Prinde-te-ar teama

de Lună și Soare,

și, găsite-ar brațe

de lumină angelică!

Poarta sufletului

 Trecea desinul cu mâinile la spate

pe la poarta sufletului

și pe la vârsta mea.

Crucile cărora nu le-au mijit tuleele

și nu le-au crescut aripioare,

stau triste-ntr-un picior

la umbră de morminte crude.

Mai dă-mi, Doamne, de lucru

și nu învăța oamenii

să facă semnul crucii după mine!

Domnul

Domnul aruncă o poală de stele

și inundă cerul trist, într-o dungă.

Îngerii se freacă la ochi

și încep dansul angelic printre aștrii în flăcări,

 iar pelerinii lumii se așează la masa

cu pâine aburindă să prânzească

în simfonia corurilor cerești.

Credința nu se vinde

și nu se cumpără la târgul ființelor vii!

Istoria iubirii

Cu singurătetea durată-n memorie,

m-așez la masa tristeții

să prăznuiesc istoria iubirii.

Cu chinul frânt de brațe false

m-am încumentat să exist

și-n proptele de ploi acide

să înot sedus  de gene false

și femei ușoare în valțurile morii de timp.