Ce s-a întîmplat cu adevărat în Ierusalim în urmă cu 1985 de
ani este foarte greu de spus (din cauza lipsei izvoarelor istorice), dar ştim
sigur că învierea lui Isus a fost acceptată de creştinii din prima generaţie,
puţini cîţi au fost, şi este acceptată şi de cei de azi, două miliarde de
catolici, ortodocşi, protestanţi şi neoprotestanţi, care participă la liturghia
creştină de Paşti şi refac legătura între natura fizică şi natura spirituală.
Omul credincios are suflet veşnic, oricum ai privi viaţa, etic, practic,
speculativ, contemplativ. Cristos a înviat! este crezul unei treimi dintre
pămînteni şi oricît le pare celorlalţi de ciudat, credinţa în fiul lui Dumnezeu
s-a dovedit benefică pentru civilizaţie.
Istoricii şi teologii au analizat viaţa lui Isus, însă
există puţine informaţii din afara bisericii, nu poţi folosi metoda critică de
cercetare, aşa că Isus rămîne pentru creştinism un element de unire şi de
dezbinare în acelaşi timp. Conciliile din mileniul I au clarificat datele
rămase de la evanghelişti. Totuşi, nu putem enunţa o etică universal valabilă
cristică, deoarece au existat etici interimare, fixate în teologia actuală.
Naraţiunile evanghelice sînt produsul unei tradiţii orale, aşa cum îl vedem pe
Isus în istorie.
Simplitatea mesajului are şi părţi umbrite, se vede acest
lucru din Evangheliile sinoptice, cînd spunem că Isus este fiul lui Dumnezeu
(evreii nu cred asta) intrăm în domeniul metafizicii. Filosofii care au
analizat problema se mulţumesc să caute perenitatea din învăţăturile hristice.
Bănuiala că miracolele pe care le-a făcut au cauze naturale este acoperită de
conştiinţa sigură în existenţa lui Dumnezeu, tradusă prin afirmaţia că oamenii
sînt fraţi cu toţii, deci au acelaşi tată. Pare evident, însă de multă vreme
ştim că al doilea fiu din Adam şi Eva, Abel, a fost ucis de fratele său, primul
fiu, Cain!
Tîmplarul Isus n-a fost iubit de cărturarii de atunci (cei
care ştiau să scrie acte de vînzare-cumpărare) şi a devenit predicator
itinerant prin Palestina divizată şi aflată sub stăpînire romană. Poporul legii
monoteiste nu agrea zeii, refuza educaţia grecească şi cultura romană. În acest
climat de revoltă a trăit Isus, socotit profet şi vindecător, asemenea altora
de atunci şi de acum. Evreii erau un popor ordonat, legea impunea sabatul,
mărit azi la două zile. Aveau obligaţia să se spele, inclusiv pe mîini.
Emigrînd în toată lumea, duceau regula bunei-purtări cu străinii (au introdus
cîntarul în comerţ). Textele lor religioase cuprindeau şi reguli de viaţă, de
pildă să nu consumi carne de porc şi moluşte.
Sîntem tentaţi să-i acuzăm pe evrei de moartea lui Isus,
însă pentru lideri (Irod Antipa, Pilat, Caiafa) altă cale nu exista decît să-l
răstignească. Apostolii n-au fost executaţi, ceea ce a permis apariţia
creştinismului şi globalizarea Bibliei. Ierusalimul de Paşti se tulbura grav,
Isus era agitator contra statutului social şi ordinii, a răsturnat mesele
comercianţilor din jurul templului (exista unul singur în Palestina, distrus
apoi de romani şi nerefăcut pînă azi), aşa că a fost pedepsit, mai bine să
moară unul decît mii, regulă politică valabilă şi azi.
„Primul comunist” predica puritatea morală şi devotamentul
extrem faţă de Dumnezeu, se credea intens că sfîrşitul lumii e aproape.
Perfecţionismul etic a fost dus mai departe de apostoli, ideea că omul trebuie
să fie fără de pată perpetuîndu-se, vrem şi azi cu tot dinadinsul să fim puri,
biserica a inventat mărturisirea păcatelor şi iertarea prin penitenţă,
rugăciune în genunchi, post negru, pelerinaje lungi… Psihologii moderni
reconfirmă că cel mai bun medicament pentru sufletul rănit este mişcarea
fizică, iar pentru trupul rănit, meditaţia. Ispăşirea înseamnă victorie,
învierea lui Isus e temelia speranţei în a doua viaţă. Aşa vrem să fim şi noi,
autonomi precum Isus!
Autor: Nicolae GOJA
Sursa: Graiul Maramureşului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu