Medalion poetic

EMIL  I.  BOZGA - PURTAT DE GÂNDURI

(dintr-un volum aflat în curs de apariție)

Dor de mine ...

Am nevoie de mine mai mult ca de orice,

Căci sunt plecat și sincer nu știu unde,

Prin deșerturi, savane sau tundre,

Aș vrea să mă întorc chiar dacă nu mai am la ce ...

... nu mai am la ce ...

Ma părăsit nădejdea lăsându-mă ursitei

Și am rămas ca plopul cel scuturat de vânt,

Chiar și oglinda-mi spune că nu mai știe cine sunt,

Mi-am neglijat ființa cedând teren ispitei ...

.... mi-am neglijat ființa ...

Am nevoie de viața și zâmbetul meu,

De treacătul clipelor și-al dulcilor trăiri!

De ce să răsfoiesc mereu aceleași amintiri?

Vreau să trăiesc, cu mine, așa cum am fost eu ...

... cum am fost eu ...

De ce-aș lăsa ca umbra să-mi fie loc de casă,

Mai sper că pot trăi alăturea de mine,

Să-mi zugrăvesc pereții ce sunt acum ruine

Și să mă-ntorc la mine, un gram dacă-mi mai pasă ...

... nici că îmi pasă ...

Să nu mai cred în leacuri de vindecat destine,

Atunci când fug de mine și nu mă mai întorc

Și doctorii mi-ar spune că sunt un dobitoc,

Să las în urmă totul și să mă-ntorc la mine ...

... vreau să mă-ntorc la mine ....

 O mie de fețe...

Într-o lume de perverși,

Mincinoși și șobolani,

Greu e să trăiești o zi,

D-apoi zece sau cincisprezece ani ...

Cât teatru joacă prostii,

Parcă noi am fi chiar orbi!

Nu le văd fața de monștri

Și zâmbetul lor de znobi ...

Câte măști ți-ai pregătit,

Pentru viața ta banală,

Ai uitat c-ai fost în breasla,

Cerșetorilor din gară ....

Ți-ai făcut mii de cotloane,

Fiindcă-ți place-n întuneric,

Ieși doar când primești bomboane,

Jalnic ești și periferic ...

Vai, dar câtă șovaială,

Că nu pot sau că nu am!

M-am convins fără-ndoială,

Mincinos, pervers, viclean ....

 Nu şi nu ...

Cât de greu mi-ar fi necazul,

Cât de grea mi-ar fi frustrarea,

N-am să-mi murdăresc obrazul,

Nici să-mi cumpăr alinarea,

... nu îmi cumpăr alinarea ...

Nu mă-nchin la nicio umbră,

Aşa cum îi numesc eu,

Soarta lor va fi mai sumbră,

Chiar decât necazul meu,

... și nu mă voi lăsa la greu ...

Nu mă-ndoi precum e vântul,

După cum să-mi cadă bine,

Nici nu-mi dau de slugă gândul,

Mi-l păstrez cum se cuvine,

... îl păstrez doar pentru mine ...

Nu roiesc precum golanul,

Împrejurul celor mari,

Ca să ling şi eu ciolanu

Şi paharul de Cotnari,

... ridic paharul de Cotnari ...

Nici nu vreau să dau plocoane,

Să mă-nchin la falşii zei.

Chiar de-ar fi să mor de foame,

Nu vreau să trăiesc ca ei,

... eu nu voi trăi ca ei ...

Nu mi-ar prinde deloc bine,

Orişicât mi-ar fi de greu,

Să slugesc nişte  jivine,

Când există Dumnezeu

... eu mă rog lui Dumnezeu ...

 Doar un pas ...

N-aș vrea să credeti că-s calic,

De sentimente și nevoi,

Din toate am eu câte un pic,

Ba chiar mai mult și pentru voi,

... să nu mă credeți un calic ...

Mă scald la umbra fericirii,

Dar n-am curaj să o ating,

Cu licărelile privirii,

Încerc, subtil, să mă preling,

... și n-am curaj să mă ating ...

Ea, este-aproape lângă mine

Și îmi zâmbește pe sub nas,

Dar parc-ar fi la zece mile,

Ia-sa de greu sa fac un pas

Este-o prăpastie atât de mare,

Între a fi sau a trăi,

Îmi pun aceeași întrebare,

Fără a mai putea-o desluși,

... nu o mai pot desluși ...

Dar ea-i aici și o privesc

Și-s mulțumit chiar de mi-e dor,

N-aș vrea să fug, să mă grăbesc,

Să-i cad la tălpi și s-o implor,

... eu n-am să o implor ....

 Frumusețea ...

Frumusețea este-un colț de rai,

Ar spune fiecare pământean

Și este trist atunci când nu o ai,

Așa gândim cu toți din neam în neam ...

... frumesețe colț de rai ...

Dar unde-i frumusețe ai de toate?

Mă-ntreb și eu ca veșnic slujitor,

Al frumuseții plină de păcate

Și după care încă vreau să zbor ...

... ca veșnic slujitor ...

O întâlnim la orice colț de stradă

Și îi zâmbim mereu libidinoși.

Exact așa îi place să ne vadă,

Supuși tăcuți și veșnic credincioși ...

... așa le-ar place să ne vadă ...

Și dacă, Doamne iartă-mă, ea vrea,

Să ne zâmbească orișiunde-am fi,

Noi, în genunchi pe loc am și cădea,

Din mângâieri și laude greu ne-am opri...

... greu ne-am putea opri ...

Dar cum să scapi de-această maladie,

Al falsului că ce-i frumos e bun,

Când toți trăim aceeași preerie,

Același gând, același țel nebun ...

... același gând nebun ....

 Recurs anulat...

Mă doare gândul c-aș putea trăi,

O viață-ncătușată printre voi,

Cu libertatea de-a avea nevoi

Și vocea surdă de a mă căi.

Cu dreptul sumbru de a spune vai,

Dar cine să te-audă din mulțime?

Căci viața lor e cântecul din nai

Și nu se-aude vocea unui câine.

Tot ce părea a fi mai la-ndemână,

Un vis frumos sau chiar un ideal,

Va trebui semnat cu propria lor mână

Și aprobat de propriul tribunal.

Chiar și nimicul pare-o avuție,

În ochii lor vicleni și nesătui,

Cum să-ți permiți această bogăție?

Să n-ai nimic, nu-i dreptul orișicui.

Pentru că am nimic eu îmi cer scuze,

Nici nu știam că sunt așa bogat!

Și nu-mi doresc ca între-a voastre buze,

Să fiu scuipat, bârfit și înjurat.

M-ați dat cu cotul de la orice pâine

Și dreptul de a nu mușca din ea,

Credeați că vouă nu vă mai rămâne?

Dar va rămas și pentru-a vă îneca!

Eu nu fac parte din mulțimea gloată,

Ce își împart comoara numai lor.

Dar nu se-ntreabă, Doamne, niciodată,

De unde-o au? Și încă mai cât vor!

Se poate chiar să fi greșit nespus,

Deși acest pământ e-al tuturor.

De ce-mi iau dreptul ca să fac recurs?

De ce-ar vrea totul ca să fie doar al lor?

 Septembrie ...

S-a lăsat bruma peste vie,

Nici frunzele nu mai sunt verzi,

Culoarea galben-ruginie,

E noul nostru univers.

Întâi septembrie a sosit,

Cu haina lui cărămizie

Și ne urează bun găsit!

El niciodată nu-ntârzie.

Nici soarele nu se mai înfierbântă,

De la sosirea lui septembre

Și luna parcă e mai blândă

Nici apa-n iazuri nu mai fierbe.

Adie vântul ușurel,

În lanul de secară,

Septembre e prezent și el

Și nu e de ocară.

E noul rege-ncoronat,

Al toamnei ce-o să vină,

Culoarea galben-ruginie,

I-a dânsului regină.

 Instinct barbar ...

I-a adunat pământul,

Pe toți ca să culeagă,

Din fructul bogăției,

Dar nu se mai opresc.

Ei și-au uitat destulul

Și neamul și-l reneagă,

La fel sunt toți ca unul

Și-același gând nutresc.

Au tăbărât cu toții,

În gloate ca la oști,

Să-și înmulțească zloții

Și neamul lor de proști.

Au implorat toți sfinții,

Ca să le de-a o pâine

Și-acum când văd arginții,

Te mușcă precum un câine.

Și mulți precum limbricii,

Dar vai de mama lor,

Au năvălit calicii,

Cerșind dup-ajutor.

Spuneau că sunt creștini

Și c-ar iubi credința,

Dar n-au nimic divin

Și vagă li-i credința.

Ca lupii și coioții,

Își marchează teritorii,

Să nu-și împartă zloții,

Ce imbecili notorii!

Pe glia aceasta sacră,

Ce i-a îmbogățit

N-au dus un gram de apă,

Doar au luat arginții

Și-a-cuma au fugit.

Eternul impuls ...

 Pe drumul presărat cu amintiri,

De gânduri și de clipe-ntortocheate,

Mă consolez cu vagile sclipiri

Și dreptul de-a gândi-n onestitate.

Mă laudă sau mă bârfește timpul,

Față de care eu nu m-am ascuns

Și la ureche îmi șoptește ritmul,

Pe notele eternului impuls.

În agonie-mi zace rânduiala,

Pierzându-se adesea între cârduri

Și neputând să-și țin-agoniseala,

Își regăsește rostul printre gânduri.

De clipe șubrede și de tăceri,

Mă-nvinuiește, uneori, pământul,

Să nu mai trăiesc clipele de ieri,

Din amorțire să-mi trezesc cuvântul.

Iar eu mă leapăd greu de apăsare,

Căci sunt netot și plin de cicatrice

Și gândurile-mi vin ca o salvare,

Dar clipele sunt unice, complice.

 Ultimul vagon ...

Cu trenul călător în orice zare,

Care oprește, zilnic, pe-un peron,

Eu m-am grăbit să urc atât de tare

Și-am nimerit în ultimul vagon.

Dar n-am ajuns la locul preferat

Și niciodată unde mi-am dorit,

Ori ultimul vagon a deraiat,

Sau m-am suit eu într-un tren greșit?

Deși eram doar singur pe peron

Și multe locuri goale sunt la geam,

Eu m-am trezit în ultimul vagon

Și-n gara unde, sincer, nu-mi doream!

Și noaptea dacă mă trezesc din somn,

M-așteaptă trenul în aceiași gară,

Biletul pentru ultimul vagon,

Mi-e pregătit pentru a câta oară!

Dar poate că așa este mai bine,

În lungul și ciudatul meu voiaj,

Că ultimul vagon nu mi-l ia nimeni,

Chiar dac-ajunge trenul în triaj.

 Tronul de nisip ...

 În goana voastră după egoism,

Uitați c-ați fost creați de Dumnezeu,

Vă-ngrijorează numai propriul eu,

Bolnavi de ură, fală și snobism.

Și-ncoronați de sumbra lăcomie,

Pe tronul de nisip v-ați cățărat,

Crezând că-i locul vostru pe vecie,

Fără s-aveți tăgadă l-ați luat.

Vă arondați putere și nesaț,

Urlând și biciuind cu vorbe goale,

Pe cei mai mici îi aruncați în șanț,

La guri le puneți lacăt și lanțuri la picioare.

Nu vă gândiți că pe-astă lume sunt,

Copii bolnavi și oameni cu dureri.

Vă-ngrijorați de traiul vostru blând,

Iar ceilalți să moară chiar de ieri.

Oricât de mare-ar fi această lume,

Am observat că vouă nu v-ajunge

Și nici nu știți ce-nseamnă vorbe bune,

Dacă o lacrimă la suflet nu vă unge.

Așa vă place vouă, să zâmbiți,

Când alții nu mai au nicio speranță,

Cu agonia lor voi vă hrăniți,

Crezând că ei n-au dreptul la viață.

Dar ce-i nisip se va spăla cu timpul

Și veți cădea din tron ca și rahații

Și-atunci o să vă vadă lumea chipul

Și cum o să cerșiți voi unii de la alții.

Și-n nebunia voastră fără gând,

Voi ați uitat că Dumnezeu i-acel,

Ce ne-a lăsat iubirea pe pământ

Și vrea cu toții ca să fim la fel.