“În politică totul este posibil”

de Dumitru Păcuraru

De la raţionamentul „În politică totul este posibil” la „Scopul scuză mijloacele” nu este decât un pas ceva mai mic decât l-a gândit Machiavelli. Cine a rostit prima zicere şi cine a spus-o pe a doua? „În politică totul este posibil. Cea mai bună armă în politică e cea a negocierii”, spunea Viorica Dăncilă la aflarea veştii că ALDE iese de la guvernare.

Propoziţii scurte, penetrante, adevărate sentinţe, formule simple, călăuzitoare.

Urmate de un prevăzător „Vom vedea cu cine negociem”, raţionamentele au fost rapid puse în practică. După ce Tăriceanu şi-a dat demisia din funcţia de preşedinte al Senatului, Viorica Dăncilă a negociat cu cine impunea situaţia pentru depăşirea crizei: cu un membru ALDE. Înlocuindu-l pe Tăriceanu cu Meleşcanu, tot un membru ALDE, scopul scuza mijloacele. În opinia ei în acest mod nu se modifică structura politică a guvernului, astfel nefiind necesară o reconfirmare a Executivului în Parlament.

Vorbim aici, totuşi, de Viorica Dăncilă, şi doar în treacăt de autorul „Principelui”. Merită remarcată abilitatea unui om politic, considerat incapabil şi mediocru, sau trebuie să privim cu ceva mai multă atenţie spre partidul din care face parte, un partid mare, cu structuri puternice, în jurul căruia gravitează interese foarte mari?  

PSD este croit pentru lideri autoritari. Formată în interiorul PSD, Viorica Dăncilă este din acelaşi aluat cu toţi cei ce odată ajunşi în poziţia de lideri supremi nu se mai dau jos decât aruncaţi cu forţa. Pentru că aşa este la PSD. Aşa este structurat acest mastodont politic şi de acest lucru trebuie ţinut seama.

Dăncilă nu şi-a propus decât două lucruri: să rămână cu orice preţ la guvernare şi să intre în turul doi. Ştie că nu poate câştiga preşedinţia, indiferent cu cine intră în turul doi, cu Klaus Iohannis sau cu Dan Barna.

Când vorbim despre alegerile prezidenţiale, trebuie să avem în vedere în primul rând pe cine reprezintă fiecare candidat plasat în fruntea topului.

Despre calităţile şi defectele preşedintelui Klaus Iohannis vor vorbi toţi candidaţii. Interesant este modul în care va aborda competiţia Dan Barna, care are şansa reală de a ajunge în turul doi.

Dan Barna nu conduce un partid mare. Nici Alianţa USR-PLUS, şmechereşte numită şi 20-20, nu are zeci de mii de membri. Are simpatizanţi. Acesta este şi marele avantaj, în cazul în care ar veni la guvernare.

În ce constă acest avantaj? Un partid mare, ca PSD, cu peste 500.000 de membri, ca şi PNL, celălalt mare partid, cu peste 300.000 de membri, au datorii şi obligaţii faţă de toţi membrii, dar şi faţă de rubedeniile acestora. Aşa se explică numărul tot mai mare de bugetari. Din armata de 1,3 milioane, poate mai mare, foarte mulţi au ajuns să „lucreze” la stat datorită carnetelor de partid, datorită tatălui, mamei, unchiului, verişorului, prietenilor cu carnete de membri în buzunar.

Guvernul actual al României are 27 de ministere, fiecare minister are 6 secretari de stat, fiecare secretar de stat are consilieri, şoferi, secretare, birouri, femei de serviciu. Schema se multiplică în teritoriu, numărul bugetarilor înmulţindu-se ca iepurii din şirul lui Fibonacci. Statul actual are o structură care aminteşte de un joc piramidal, de Caritasul de la începutul anilor ’90. Va şti utiliza Dan Barna această tristă realitate şi va dezbrăca statul de toate podoabele inutile, care îl apasă pe cap ca o cunună de mărgele pe capul unei mirese din Ţara Oaşului?

Foarte probabil, în cazul în care dreapta va ajunge la guvernare, după alegerile anticipate sau la timp, USR-PLUS va propune un „recensământ” al funcţionărimii în locul căreia Vasile Dâncu voia să inventeze o maşină de tăiat frunze la câini.

Mai mult decât orice, o situaţie privind coloratura politică a aparatului de stat este necesară. Va avea curajul Dan Barna să abordeze chestiunea aparatului de stat, punându-l în relaţie cu  artizanii lui, PSD şi PNL, un aparat de stat pe cât de supradimensionat, pe atât de incapabil şi predispus la acte de corupţie?

Doar de aici poate porni o adevărată reformare a statului, evident ştergând cu buretele devize de genul „În politică totul este posibil” şi „Vom vedea cu cine negociem”.