Reconstituirea unei tragedii şi lipsa consilierii post-traumatice

 Fără să fie trasate sarcini de partid şi de stat, ca în fostul regim comunist, filmele americane au un rol educativ de necontestat. Nu ştim însă cât se învaţă şi cât poate fi aplicat într-o ţară ca România. Din sistemul juridic este clar că nu se poate lua nimic.

De altfel în filmele româneşti nu vedem niciodată scene spectaculoase din sălile de judecată. Nu-i vedem pe avocaţi confruntându-se cu procurorii cu argumente mai degrabă speculative, de multe ori procesele luând întorsături radicale datorită unor amănunte.

Este aproape imposibil să ne imaginăm cum ar fi tratate crimele de la Caracal într-un film american, pornind de la anchetele făcute de specialiştii români care s-au ocupat de acest caz oribil.

Traseul făcut de criminal, fapta în sine, se reconstitue la o distanţă de 50 de zile de la răpirea, sechestrarea, violarea şi uciderea fetiţei Alexandra. Lumea se întreabă de ce le-a trebuit anchetatorilor atâta timp până la reconstituire. Pe drept cuvânt este revoltată de lentoarea cu care se mişcă organele de anchetă.

În cazul unor răpiri, mai ales în cazul dispariţiei unor minori în filmele americane apar nişte persoane care acordă sprijin moral familiilor. Se numesc, dacă nu ne înşelăm, consilieri post-traumatici.

Nu avem de unde şti pentru că în tot acest timp, de la dispariţia Alexandrei, ca şi de la dispariţia celeilalte victime, Luiza, nu am văzut vreun psiholog pe lângă casele celor două familii. Dimpotrivă, familiile au fost ameninţate de organele de control că vor fi amendate dacă nu-şi ţin gura, dacă mai vorbesc cu presa.

  Nu par să fi înţeles nici reprezentanţii de la cel mai înalt nivel cum trebuie să se comporte în astfel de cazuri. Preşedintele Iohannis s-a grăbit să transmită condoleanţe familiilor, deşi nu se demonstrase cu probe decesul lor.  Ministrul de Justiţie pur şi simplu a dat un telefon şi a anunţat familia că fetiţa lor a murit arsă într-un butoi. Nu se baza pe nimic, dar dorea să se afle în treabă.

  Consilierea post-traumatică, de ea fiind vorba, lipseşte cu desăvârşire în toate cazurile sociale. Dorinţa de senzaţional a presei face ca unele evenimente tragice să fie şi mai amplificate.

Singura grijă în cazul Caracal a fost de a blura cătuşele de la mâinile lui Gheorghe Dincă să nu cumva să i se afecteze imaginea unuia dintre cei mai sadici criminali din România.

După astfel de evenimente se trag nişte învăţături, se iau măsuri pentru preîntâmpinarea lor. S-au luat cumva măsuri? Măcar s-a discutat la modul cel mai serios? Nu prea. Şi nici nu sunt semnale că s-ar dori acest lucru.

Lumea este deja preocupată de altceva. Se intră în campania electorală cu o mare problemă nerezolvată. Preşedintele în funcţie este angajat total în lupta pentru câştigarea unui nou mandat. Primul ministru, înscris în cursa prezidenţială, caută soluţii pentru a salva guvernul ameninţat cu o moţiune de cenzură.

Dacă am fi trăit într-o ţară normală opoziţia ar fi putut înainta o moţiune de cenzură pornind de la cazul Caracal, având ca temă siguranţa cetăţeanului.

Încă nu am ajuns atât de departe cu grija faţă de cetăţean. Statul nu poate ajuta familiile lovite de tragedii nici măcar asigurându-le un sprijin moral, cum ar fi o simplă consiliere post-traumatică. Orice comentariu este de prisos.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei de Maramureş