Şcoala, veşnica problemă

 de Dumitru Păcuraru

Modul de abordare a procesului de învăţământ din România a fost şi rămâne discutabil. S-a vorbit atât de mult despre reforma în educaţie încât nimeni nu mai crede în niciunul dintre proiectele prezentate.

Preşedinţii, de la Emil Constantinescu, profesor universitar, la Klaus Iohannis, tot profesor, au fost preocupaţi de problema Educaţiei. Traian Băsescu a iniţiat un Pact Naţional pe Educaţie, înfiinţând comisia Micle. De care nu s-a ales nimic.

Preşedintele Iohannis a înfiinţat, de asemenea, o comisie, invitând la Cotroceni cei mai buni specialişti.

Nimeni nu mai vorbeşte de aceste comisii prezidenţiale. Şcoala a rămas aşa cum a conturat-o legislaţia stufoasă, începută de ministrul Andrei Marga, continuată de Ecaterina Andronescu şi alţi miniştri mai puţin vizibili, dar adăugând şi ei lege după lege, măsură după măsură.

Şcoala, ca instituţie, nu poate fi altfel decât este ţara în care spasmele politice repetitive trec de la un guvern la altul, de la ministru la ministru.  România, veşnic în căutare de soluţii alternative de ieşiri din crizele ciclice, are, totuşi, o şcoală recunoscută pentru performanţele unor olimpici şi absolvenţi de învăţământ superior. Dacă vrei să vezi acest aspect, dai note bune şcolilor româneşti. Dacă vrei să dai note proaste, să o aşezi la coada ţărilor din UE, vezi numai şcolile cu toaletele în fundul curţii. Depinde de unghiul politic din care priveşti. Adică de gradul de politizare a procesului de învăţământ.

Partidul care este la guvernare trage întotdeauna ponoasele. Anul acesta fiind la guvernare PSD, ministrul Daniel Breaz are tendinţa de a minimaliza problemele, de a prezenta partea bună a sistemului de învăţământ. În schimb, preşedintele Iohannis, trecând partea festivă a începutului de an, a adoptat o poziţie critică, aşa cum îi stă unui candidat prezidenţial aflat în campanie electorală.

„Unii politicieni se tem de şcoală”, zice preşedintele. „Există resurse bugetare pentru dublarea fondurilor alocate programului Fiecare Copil în grădiniţă” – afirmă premierul. Desigur, Iohannis şi Dăncilă nu pot avea aceeaşi opinie despre şcoală. Nu pot cădea de acord nici partidele adverse, dar nici cele care s-au aflat sau se află într-o alianţă politică sau electorală.

Educaţia, ca de altfel şi cultura, nu se află pe listele de priorităţi naţionale la nicio formaţiune politică. Sunt anexe, subiecte colaterale, atinse în treacăt. Mai putem trece aici şi Sănătatea. În ultima vreme şi siguranţa cetăţeanului. Politicienii preferă să vorbească despre lucruri pe care nu le-au făcut adversarii lor, uitând că nici ei nu le-au rezolvat. Exemplul cel mai elocvent: autostrăzile. Lipsa lor ne aşează la coada Europei, dar oferă şi material electoral pentru opoziţie. USL critica guvernele PDL că nu au construit autostrăzi, câştigând astfel alegerile din 2012,  pentru ca în 2019 PNL să critice PSD pentru că nu a făcut decât câţiva kilometri nenorociţi de autostradă şi, foarte probabil, va câştiga alegerile.

Educaţia nu are o încărcătură electorală atât de mare, deci nu poate fi trecută pe lista priorităţilor naţionale. Dar este o prioritate naţională. Avem, totuşi, o şcoală bună. Întrebarea este ce facem cu ea şi mai ales ce facem cu tinerii după ce absolvă una din formele de învăţământ. Privim cum pleacă din ţară şi nu putem face nimic.