Fincăci suflau în bucium, adică buciumau, li se zicea tulnicărese. Tulnicul era un bucium jr. și ierea on fel de sms ancestral, așa cum indienii se aprindeau și fumegau intramontan,elvețienii iodlereau, rușii, ca de obicei, înaintau, nemții înaintau și ei, românii se apărau cu întregul popor și, ca de obicei, învingeau întotdeaua, de rămînea cîmpul nearat și mireasele neterminate.
Buciumarea se învăța din mamă în fată și trebuia plămîni: de acea tulnicăresele nu erau fumătoare. În caz de premejdie, fimeile, bătrînii, ăia mici se retrăgea în păduri.
Acum, de-un Doamne ferește, s-ar retrage în trenurile care merge cu ascunzători cu tot, la austriač.
Tulnicăresele nu buciumau dupe note, nu aveau știme, cîntau din capul lor folcloru, așa de frumos că și lui Mircia Dinescu din juriu de muzică populară îi plăcea, și se gîndea, dar nu se putea, buciumul nu merge la grătar și la cramă.
Ne amintim cu toții cum i-a spus Caramitru care nu era încă director pe viață:" Mircia, fă-te că buciumi!"
Obiceiul cu buciumul sună cu jale ( sanchi, așa e firea lui, comportamentu' său pesimist) cam dispare, pentrucăci e pe cale de dispariție: suflătorii rămîne, însă, mai ales cei cu trombonul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu