În 1959, filozoful și psihiatrul Viktor
Emil Frankl (1905 – 1997), părintele logoterapiei și „profetul
sensului vieții”, a lansat conceptul „triada tragică”. Potrivit
lui Frankl, faptele universale ale vieții sunt suferința,
moartea și vinovăția (existențială). Suferința trebuie
înțeleasă ca o reacție la ceva care provoacă nu numai durere fizică,
dar și/sau durere mentală, emoțională sau morală.
În acest context, au fost reluate discuțiile despre „moartea bună”; „moartea
ușoară” și afirmarea eutanasiei ca o soluție acceptabilă
și fără alternativă. Lucrurile nu stau așa: există o alternativă și aceasta
este îngrijirea paliativă.
Experții, în sănătate,
declarau (la sfârșitul secolului XX) că, odată cu creșterea duratei de viață,
se așteptă la o viață sănătoasă prelungită, urmată de o perioadă scurtă
de boală și moarte rapidă. La fel ca și în cazul actualei pandemii,
ei s-au înșelat. Realitatea a fost cu totul alta – odată cu
creșterea duratei de viață, paradigma în sănătate s-a schimbat (prin
creșterea morbidității prin boli cronice), perioada bolii cronice a
fost prelungită semnificativ, urmată de moartea mai lentă și dureroasă.
Îngrijirea paliativă este oferită
celor a căror suferință poate fi ameliorată prin îngrijiri speciale. Îngrijirea
paliativă încearcă să reducă suferința, care
crește și mai mult aproape de sfârșitul vieții. Omul este o ființă care trebuie
respectată; prin urmare, calitatea morții ar
trebui să fie la fel de apreciată ca și calitatea vieții. În îngrijirile
paliative, obiectivul este să lase pacientul să-și
păstreze demnitatea și speranța cât timp este în viață. După
aceea, când va veni momentul, moartea ar trebui să fie
pașnică, fără durere și fără nicio suferință. Dacă pacientul poate fi
înconjurat de cei dragi și a avut timp să-și ia rămas bun, este cu atât mai
bine. După părerea specialiștilor, locul ideal pentru aplicarea
demersului paliativ este acasă la bolnav, în mediul său familial și
familiar. În zilele noastre, datorită condițiilor socio-economice, îngrijirea
unor pacienți poate fi făcută și în instituții de asistență medicală sau
socială. Indiferent de locul aplicării tratamentului paliativ, trebuie să
reținem că pacienții aflați în aceasta situație au dreptul la
confort psihic și somatic, au dreptul la respect și
ei au „dreptul la afecțiune și umanism”.
Organizația Mondială a
Sănătații explică îngrijirea paliativă drept abordarea care
îmbunătățește calitatea vieții atât pacientilor, cât și a familiior
acestora, pe perioada confruntării cu problemele ascociate bolilor
cronice incurabile, prin prevenția și ușurarea suferințelor, identificând
timpuriu, evaluând și tratând impecabil durerea, precum și alte probleme de
ordin fizic, psihosocial și spiritual.
Sacralitatea vieții conduce la o
datorie/obligație: să păstrăm și să prelungim viața – viața umană. Dacă
însă numai conservarea vieții va rămâne scopul, atunci
suferința de la sfârșitul vieții va fi prelungită și va prelungi procesul de
moarte dureroasă. Fetișul suprem – așa cum a fost
recunoscut în urmă cu mulți ani de Ivan Illich – este
ideea „vieții” în sine ca obiect de manipulare, o idee relativ nouă
și periculoasă în istoria modernității. Fetișizarea vieții –
o viață păstrată, prelungită, îmbunătățită cu orice preț
și înafara spiritualității religioase șterge orice posibilitate de etică
socială. De aceea calitatea morții ar trebui să apreciată în aceeași măsură cu
calitatea vieții.
Moartea apare în multe
chipuri. Pentru unii, este o ușurare a durerii și suferințelor cronice. Pentru
alții, poate fi bruscă și neașteptata. În fine, ar putea fi traumatică psihic,
șocantă.
„Moartea este
individuală. O persoană poate dori doar patul și câinele său în momentul
morții. O alta ar putea dori să fie la plajă. O altă persoană poate dori
o zi fără nici o durere care sa fie ziua morții… Eu mi-aș dori un medic care nu
este doar un doctor talentat, ci și un pic metafizician. Cineva care poate
trata trupul și sufletul”. – Anatole Paul Broyard (1920
– 1990).
Medicina paliativă acceptă moartea
(care face parte din natura umană) ca pe un fenomen normal și o tratează ca pe
un proces și nu ca pe un moment. Ea se axează pe îngrijire,
comunicare, asistență spirituală mai degrabă decât pe intervenția
și tratamentul, care domină medicina obișnuită. Acest tip de îngrijire se
referă mai degrabă la calitatea vieții decât la durata acesteia. În acest
context, scopul de bază este de a efectua practici
pentru a ușura pacientul într-un mod care nu ridică nicio suspiciune etică. În
acest cadru, se poate spune că îngrijirea paliativă este o cerință a
datoriei medicului de a ajuta.
Îngrijirea pacientului nu trebuie
definită doar prin proceduri medicale; sistemele sociale, culturale, economice
și de credință sunt, de asemenea, componentele importante. Cu alte
cuvinte, îngrijirile paliative trebuie adaptate la
condiția pacientului, la valorile și credința acestuia.
„Deși expuse la aceeași angoasă,
virtutea și viciu nu sunt același lucru. Căci așa cum același foc face ca aurul
să strălucească puternic el face și zgura să se afume…
Deci diferența materială o face, nu ce boli sunt
suferite, ci ce fel de om le suferă. Căci, agitat cu aceeași mișcare,
noroiul din mlastină expiră o duhoare oribilă, iar unguentul emite un miros
parfumat ” Sf. Augustin (Cetatea lui
Dumnezeu).
Îngrijirea la sfârșitul
vieții este atât o provocare medicală, cât și o provocare etică. Etica și
îngrijirea paliativă se întâlnesc în rezolvarea
unor probleme vitale: „moartea cea bună”, sedarea la sfârșitul vieții, cererile
de eutanasie, tratamentul inutil și rolul cercetării. Etica este o
parte integrantă a medicinei paliative și se concentrează pe
problemele morale legate de sfârșitul vieții. Valorile, care
trebuiec avute în vedere, sunt viața, demnitatea, adevărul/onestitatea, iar principiile sunt
cele unanim acceptate, și anume:
·
Autonomia – pacientul are
dreptul să aleagă sau să refuze tratamentul;
·
Non-maleficență – primum non
nocere (să nu provoci un rău);
·
Beneficiență – să acționeze
în interesul pacientului;
·
Justiția – distribuirea
echitabilă a resurselor de sănătate.
Dilemele etice apar când există
conflicte între valori.
Medicalizarea și secularizarea
îngrijirilor paliative a creat o tensiune în cadrul
societății. Aparentul paradox al acceptării morții, dar negarea dreptului de a
muri, a fost explorat dintr-o perspectivă a „autonomiei”, care face
distincția între respectarea autonomiei ca revendicare a libertății individuale
și drepturile care se nasc din autonomie.
(va urma)
P.S.1. Viața luiViktor
Emil Frankl a fost sub zodia „triadei tragice”. În 1942, la doar
nouă luni după căsătorie, Frankl și familia sa au fost trimiși în lagărul de
concentrare Theresienstadt. Tatăl său a murit acolo de foame și pneumonie. În
1944, Frankl și membrii familiei, care au supraviețuit, au fost duși la
Auschwitz, unde mama și fratele său au fost gazați. Soția sa a murit mai târziu
de tifos, la Bergen-Belsen. Frankl a petrecut în total
trei ani în patru lagăre de concentrare diferite. Sunt lucruri pe care noi
trebuie să le știm și mai ales nu trebuie să le uităm.
P.S.2. Atacurile nedrepte
și neargumentate la adresa IPS. Teodosie (și a altor
prelați) sunt expresia unui curent „progresist”, care dorește să „modernizeze”
Ortodoxia și să dea Cezarului ceea ce este al lui Dumnezeu. Atenție, acest
„modernism” a condus în Europa Occidentală la o Biserică bogată material, dar
săracă în credincioși.
Autor: Vasile
Astărăstoae
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu