de Gheorghe PÂRJA
Aproape la fiecare sfârșit de săptămână, mă retrag în satul în care m-am născut, să mai țin lumânarea aprinsă, în contul unui trecut care nici amintire nu mai este. O amintire, dacă nu este povestită, este ca o moară care macină în gol. Mulți ascultători vrednici de uimire s-au dus sub cruci, cei rămași își văd de oglinda lor aburită. Îmi trăiesc singurătatea firească a acestui timp, și mă mulțumesc să privesc nucii din fața casei, închipuindu-mi că la vârsta lor poate au dobândit miraculoase virtuți de împărtășire. Ce curaj să ai, când constați că satul merge cu înaintea înapoi? Anul acesta au murit douăzeci de consăteni și s-au născut doi. Cum nu prețuiesc nostalgiile, ci doar amintirile, mă reazim de ele pentru a-mi spori energia interioară. Așa îmi stăruie în memorie imaginea unui sat arhaic, cu garduri de nuiele, cu bolovani rotunzi, roși de vreme, cu case de lemn, în care fiecare vorbă rostită devenea cântec. Și nu este nici o exagerare, deoarece, știm bine că lemnul intră în rezonanță până și cu șoaptele.
Așa mă înconjoară o muzică numai de mine auzită. Am în față casa părintească, în care pe o măsuță era cartea unică, Biblia. Mama mă sfătuia să citesc seara, după rugăciuni, psalmul 50. Despre jertfa cea adevărată și buna slujire a lui Dumnezeu. Mi se păreau atât de neatins cuvintele din Cartea Sfântă, încât, niciodată, nu am crezut că voi putea să le stăpânesc. Ah, cuvintele, aceste miracole ale lumii! Să te ajute Domnul în ziua necazului, începea un psalm. Cred că aceste cuvinte sfinte m-au îndemnat să adun cărți, să le citesc, și să-mi închipui că voi face din cuvinte un acoperiș de casă. Să locuiesc acolo, ocrotit de ploi și ninsori, să-mi fie cald și să pot da și altora ceva din confortul cărților. Ceva din căldura cuvintelor.Mă gândesc la vremurile vechi, când țăranii și monahii laolaltă, înjugați în sudoare și mari încercări istorice, au trecut prin gura lor, fiecare cuvânt. L-au ocrotit, l-au îmbogățit și ni l-au lăsat viu, ager ca o pasăre neobosită de zbor. Așa m-am luminat în fața satului trăit și de mine, în parte, cu biserica în centru, din care liturghia, prin ușile deschise ale sfântului lăcaș, se prelungea afară. Erau cuvintele sortite să fie auzite și de cei din amintire. Era ceva din ziua veșniciei. La care erau martori oameni harnici și evlavioși, viețuind într-un cod de legi severe. Acolo am învățat și eu puterea cuvintelor. Care, pentru mine, au devenit mai prețioase decât aurul. Eram un fel de proprietar de cuvinte. Cu vremea, am devenit orgolios, neîncăpător în spații strâmte și am zis că e bine să fac un adăpost pentru cuvinte, mai mare decât o casă, unul în care să intre tot satul.
Izbânda a fost în anul 1979, în octombrie 18, când a venit la Desești marele poet Nichita Stănescu. Și ca un maestru ce era, a început să taie felii de cer, să croiască la poalele Gutâiului o lume extrem de personală, pe care și-a pus semnătura. Dar el ne-a adus ceva, despre care noi nu știam cum se pronunță: necuvintele! Ne-am dumirit repede, deoarece Poetul ne-a explicat că și nevăzutul poate fi văzut. Că și aerul poate fi pipăit, iar frumusețea te obligă la admirație. De atunci, mai ales toamna, în satul de pe Valea Marei se săvârșește liturghia cuvintelor alese. De atunci, satul a fost acoperit de cuvinte. Ca într-un templu, cei vii, dar și cei morți, parcă aud o liturghie aparte. Mulți scriitori de prestigiu, care acum întregesc oastea umbrelor, au fost în satul acum acoperit de cuvinte. Fiecare venea cu dranițele lui.
Noi, cei care am rămas cu puterea umbletului, ne aducem aminte de ei. Vedeți, tot la lucirea amintirii am ajuns. Că nu putem trece cu vederea, nici cu uitarea, logodna noastră cu Cuvântul. Pe aici s-a perindat un popor de poeți, care au acoperit satul cu sentimentul viețuirii trainice. Anul trecut, din pricina pandemiei, liturghia lirică de la Desești nu a avut loc. Poate anul acesta ne vom învrednici. Dacă ne vor lăsa ploile și păsările. Că și-au făcut cuiburi în acoperișul de cuvinte. Dinspre partea de Nord, se vede cerul. Trebuie acoperit, că așa a fost proiectul. De acum mă pregătesc să curăț câmpul, să aibă unde ateriza îngerii. Că ne-a spus Nichita, atunci când a vorbit cu o privighetoare, că viața asta trece, prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naști, c-ai și îmbătrânit.
Da, trebuie să dăm viață amintirilor, să le dăm trup. Să nu ne risipim. Și să cântăm pentru toate păsările care au murit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu