TANCUL – trecut, prezent şi viitor

 

Un tanc nu este un simplu vehicul în semnificaţia clasică a termenului, ci mai degrabă un sistem armat. În timp ce un tanc înglobează dispozitive din cele mai recente tehnologii, el atinge un excelent nivel prin fiecare calitate tradiţională: mobilitate, protecţie, putere de foc.

Tancurile au fost folosite iniţial în primul război mondial pentru trecerea peste tranşee şi s-au dezvoltat gradual asumându-şi rolul cavaleriei pe câmpul de luptă. Denumirea „tanc” a apărut iniţial în uzinele britanice care făceau carenele (şasiurile) pentru primele tancuri de luptă: muncitorilor li s-a creat impresia că ei construiau vase şenilate pentru armata britanică, de aici şi ţinerea secretă a producţiei de vehicule de luptă.
Evoluţia tancurilor şi a tacticilor blindatelor s-a întins pe mai multe generaţii, evoluţie desfăşurată pe parcursul a peste un secol. Totuşi sistemele de armament şi blindajul continuă să fie dezvoltate, multe naţiuni reconsiderând nevoia pentru armament greu într-o perioadă caracterizată de războaie neconvenţionale.
Primul prototip de tanc de succes, poreclit „Micul Willie”, a fost testat de amata britanică în 6 septembrie 1915. Deşi iniţial li s-a atribuit termenul de „nave de uscat”, primelor vehicule li se spunea „familia transportoare de apă”, mai târziu s-a prescurtat în „rezervoare” (tanks) – pentru păstrarea secretului. Cuvântul „tanc” a fost folosit pentru a da muncitorilor impresia că ei construiau containere de apă pe şenile pentru armata britanică din Irak şi a fost făcut oficial în 24 decembrie 1915.
Primul tanc a devenit operaţional (Mark I) în timpul bătăliei de pe Somme în 15 septembrie 1916. Francezii au transformat tractorul cu şenile „Holt” în tanc şi a fost prima oară utilizat în 16 aprilie 1917. Prima folosire, în număr mare, în luptă cu succes a tancurilor a avut loc în bătălia de la Cambrai, în 20 noiembrie 1917.
Tancul va face, în cele din urmă, ca greutăţile trecerii tranşeelor să nu mai existe şi miile de tancuri folosite pe timpul războiului de forţele franceze şi britanice şi-au adus o contribuţie semnificativă în acest sens.
Pe timpul primului război mondial, Germania a folosit un mic număr de tancuri, mai cu seamă capturate. Germanii au produs doar în jur de 20 de tancuri din propriul model A7V.
Ideea generală era să se folosească tancurile grele în colaborare cu infanteria pentru a efectua pătrunderea, blindajul acestora permiţându-le să supravieţuiască armelor antitanc inamice. Odată ce aceste forţe combinate spărgeau liniile inamice, grupuri de tancuri mijlocii erau trimise prin breşele formate, acţionând departe, în spatele aliniamentului de contact pentru atacarea punctelor de comandă şi a liniilor de aprovizionare. Acest tip de acţiune a fost filozofia de luptă a formaţiunilor de tancuri englezeşti şi a fost adaptată de germani ca o componentă majoră a conceptului de „blitzkrieg”.
Al doilea război mondial a adus o serie de progrese în geometria tancului, iar până la sfârşitul lui, toate forţele implicate au depus eforturi pentru sporirea puterii de foc, mobilităţii şi blindajelor  tancurilor.
După al doilea război mondial, dezvoltarea tancului a continuat în mai mare măsură ca înainte, cu îmbunătăţiri pentru clasele mijlocii şi grele. Misiunea tancurilor uşoare a fost limitată la recunoaştere, iar în S.U.A. ca sprijin aeropurtat, dar această clasă a dispărut în timp.
Puterea de foc, mobilitatea şi protecţia sunt trei factori tradiţionali care determină eficacitatea tancului. Efectul psihologic puternic asupra trupelor inamice şi prezenţa impunătoare a tancului pe câmpul de luptă sunt denumite „acţiunea şoc”. Puterea de foc este capacitatea unui tanc de a nimici o ţintă. Aceasta ia în calcul distanţa maximă de la care pot fi angajate ţintele, posibilitatea de a angaja ţinte mobile, viteza cu care se pot ataca mai multe ţinte şi capacitatea de a nimici vehicule blindate sau infanteria adăpostită.
Forma tancului este influenţată de compromisul între aceşti trei factori – puterea de foc, mobilitatea şi protecţia – şi, în genere, se consideră că toţi trei nu pot fi maximizaţi.
Arma de bază a oricărui tanc modern este tunul. Tunurile de pe tancuri au printre cele mai mari calibre folosite de artileria terestră. Cu toate că nu s-a schimbat substanţial calibrul tunurilor de pe tancuri de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, tancurile moderne sunt tehnologic superioare. Calibrele comune curente sunt de 120 mm pentru tancurile din vest şi 125 mm pentru cele din est. Tunurile de pe tanc pot trage multe tipuri de lovituri, dar pentru folosirea curentă se limitează în general la cele perforante şi explozive. Unele tancuri pot trage şi rachete. Tunurile cu ţeavă lisă (faţă de cele ghintuite) domină tipurile din prezent. Tunurile moderne de pe tancuri sunt echipate cu jachete termale care reduc efectul temperaturii neregulate a ţevii. Această răcire neregulată a ţevii poate cauza o uşoară deformare a acesteia, fapt care va afecta precizia tragerii.
În mod normal, tancurile sunt dotate şi cu armament pentru lupta împotriva infanteriei sau ţintelor unde folosirea tunului ar fi cheltuitoare şi inadecvată. În mod logic, acesta se constituie dintr-o mitralieră de calibru mic (7,62 mm sau 12,7 mm) montată coaxial (jumelată) cu tunul ca la tancurile româneşti, iar la unele tancuri, cum sunt cele franţuzeşti, au montat coaxial un tun de cal. 20 mm care are o cadenţă mare de tragere şi poate distruge vehiculele uşor blindate. În plus, multe tancuri au montate pe cupolă o mitralieră pentru trageri terestre sau pentru apărare antiaeriană. De asemenea, unele tancuri au montate pe şasiu aruncătoare de flăcări.
Sistemele de ochire au evoluat de la un simplu aparat optic acţionat manual, la telemetre laser. Tancurile moderne au o varietate de sisteme complexe care le fac mai precise. Giroscoapele sunt folosite pentru stabilizarea tancului, calculatorul determină elementele de tragere şi punctul de ochire luând date de la senzorii pentru viteza şi direcţia vântului, temperatura aerului, presiunea atmosferică, umiditatea, temperatura ţevii tunului, viteza ţintei şi caracteristicile mişcării tancului. Echipamentul de vedere pe timp de noapte cu infraroşu, cu amplificarea luminii reziduale şi camerele termale sunt de asemenea integrate pe tanc. Indicatoarele laser ale ţintei pot fi folosite pentru marcarea obiectivelor şi ghidarea muniţiilor. Ca şi rezultat, tancurile moderne sunt capabile să execute foc cu precizie chiar pe timpul deplasării. Unele tancuri pot lansa rachete antiblindate ghidate prin ţeava tunului sau de pe lansatoarele montate extern. Acest lucru poate extinde distanţa de luptă a tancului peste cea permisă de loviturile convenţionale. Sistemul poate, de asemenea, furniza tancului o puternică armă împotriva ţintelor aeriene care se deplasează cu viteză redusă, cum sunt, spre exemplu, elicopterele.
Blindajul este destinat să protejeze vehiculul şi echipajul împotriva unor vaste tipuri de ameninţări. Cele mai reuşite blindaje ale vehiculelor de luptă de astăzi sunt ale tancurilor, care reprezintă vârful de lance al forţelor terestre şi sunt proiectate să reziste rachetelor antitanc, loviturilor perforante şi ameninţărilor N.B.C. Pentru eficienţă, cea mai blindată parte a unui vehicul de luptă este partea din faţă. Tactica de luptă a tancurilor necesită ca acestea să acţioneze cu partea din faţă pe direcţia de tragere, chiar dacă sunt în atac sau retragere. Începând cu anul 1970, unele tancuri au fost dotate cu blindaj compozit, stratificat, din numeroase aliaje şi materiale ceramice.
Mai multe tancuri sunt dotate cu lansatoare de grenade fumigene care pot crea o perdea de fum, ca un scut împotriva observării inamicului, pe timpul retragerii dintr-o ambuscadă sau a unui atac. Unele tancuri au, de asemenea, generatoare de fum care pot crea perdele de fum continuu, dar de mai scurtă durată faţă de grenadele fumigene. În majoritatea cazurilor, generatoarele de fum funcţionează injectând combustibil în ţeava de eşapament, pe care-l arde parţial, dar crează suficiente particole pentru crearea unei perdele dense de fum.
Tancurile moderne sunt tot mai mult dotate cu sisteme pasive de apărare cum sunt dispozitivele laser de avertizare, care activează o alarmă dacă tancul este reperat cu un telemetru laser.
Arma tancuri este una dintre cele mai adaptabile arme de luptă şi este continuu dezvoltată pentru a putea contracara, în întreaga lume, provocările şi potenţialele ameninţări. Ultimele tancuri apărute demonstrează o tendinţă a creşterii computerizării şi automatizării sistemelor. Geometria tancului viitorului va fi fără turele comandate manual, cu echipajul într-un singur compartiment al cutiei blindate, de unde acesta poate manevra turela de la distanţă. Sistemul automat de încărcare poate asigura tragerea în timp mai scurt a unei cantităţi mai mari de muniţie decât prin metoda încărcării manuale; la fel şi depozitarea muniţiei se poate face mai eficient de vreme ce nu este nevoie de spaţiu pentru echipaj în turelă. Deoarece echipajul este într-un singur spaţiu din cutia blindată, dimensiunile şi masa tancului pot fi reduse. Proiectele constructive cu materiale compozite şi şasiuri uşoare pot de asemenea reduce greutatea tancului şi vor îmbunătăţi desfăşurarea forţelor şi logistica.
Rolul esenţial al blindatelor este să ducă la bun sfârşit lupta de apropiere, misiunile grele, să se apropie şi să nimicească forţele inamice folosind puterea de foc, mobilitatea şi acţiunea de şoc (impactul asupra moralului trupelor) sau să reducă voinţa adversarilor de a continua lupta. Alte misiuni ale blindatelor mai pot fi: deplasarea către linia de contact, atacul fulger/în grabă, atacul plănuit/pregătit din timp, misiunile de acoperire/sprijin, apărarea într-un sector sau dintr-o poziţie de luptă, misiunile de întârziere în sector/hărţuire, ieşirea din încercuire.
Tancurile reprezintă o armă rapidă şi energică. Ea este forţa decisivă care în cele din urmă determină soarta luptei.
Col. (r.) Ionel CORCODEL
Preşedintele Filialei Maramureş a Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă  şi în Retragere  ”Alexandru Ioan Cuza”