vineri, 20 august 2021

Ana Blandiana la Putna: ”Eminescu este poetul național pentru că și-a asumat destinul nostru colectiv”


 Poeta Ana Blandiana a prezentat marți, la Simpozionul „Eminescu și Putna”, eseul „Cum ar fi fost poporul român fără Eminescu?” Ea a afirmat că Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni, Putna 1871, organizată de Eminescu, arată că el este poetul nostru național și pentru că „a acceptat să își atârne, ca pe o piatră de moară, destinul nostru colectiv de aripile lui zbătându-se în zbor”.

Ea a mai scris că Eminescu a fost universal prin însuși faptul că a fost profund național, deoarece universalitatea este un concert mondial al identităților naționale.

Viața lui imaculată „ne-a fixat coordonatele idealului”, a mai precizat Ana Blandiana.

Redăm în continuare extrase ample din lucrarea prezentată la simpozionul organizat marți la Mănăstirea Putna.

„Nu cred că exagerez mărturisind că momentul în care am citit pentru prima oară – pe la vârsta de 14-15 ani – despre Serbarea de la Putna de acum 150 de ani – a fost un moment determinant al formării mele. Pentru că nu era vorba doar de emoția adolescentei care eram în fața pateticei resuscitări a sentimentului național în jurul aniversării Mănăstirii Putna și a numelui lui Ștefan cel Mare, ci și – și mai ales – că totul se petrecuse din inițiativa lui Eminescu.”

„Descoperirea minunatei sărbători organizate de Eminescu și Slavici de la care numărăm acum 150 de ani a fost pentru mine revelația – dintre atâtea definiții posibile – a definiției pe care va trebui să o aibă pentru mine noțiunea de scriitor spre care să tind, pe care să mi-o asum. O definiție căreia Eminescu îi era prototipul.

Acela a fost momentul în care am înțeles că el este poetul nostru național nu numai pentru că este cel mai mare, ci pentru că este cel care și-a asumat, mai mult decât oricare alt poet, suferințele, speranțele, și chiar vinile tuturor, cel care a acceptat să își atârne, ca pe o piatră de moară, destinul nostru colectiv de aripile lui zbătându-se în zbor.

Eminescu s-a legat astfel de noi – ca într-o condamnare pe viață – și ne-a legat astfel în nesfârșita lui posteritate de el. Acela a fost momentul în care am înțeles că a fi poet român – oricât de departe în lume și în viitor – înseamnă a nu uita că acesta este prototipul. Că el este prototipul.”

Dacă ar fi existat în viața lui pe pământ o singură vină, un singur lucru care să i se poată reproșa și care-i să-i poată fi cu mărinimie iertat, posteritatea sa ar fi fost mai ușor de purtat.
„Dar din tot ce-și poate îngădui un om, el nu și-a îngăduit decât boala și demnitatea, interzicând astfel, cu propriul său trup prăbușit și cu propria sa minte întunecată, intrarea umbrei în parnasul românesc. Odată cu el și definitiv, pentru un întreg popor, noțiunea de poet a rămas legată de aceea de imaculare.

„Mă gândesc – m-am gândit adesea în împrejurări esențiale, atunci când răspunsul pe care mi-l dădeam depindeau faptele și uneori chiar sensurile vieții mele – cum ar fi fost poporul român fără Eminescu. Nu atât fără opera lui, genială în planul poetic și înrâuritoare la infinit, ci fără viața, fără legenda lui care ne-a fixat coordonatele idealului. Cum ar fi fost dacă Eminescu ar fi avut viața lui Arghezi, sau dacă ar fi avut moartea lui Byron?”

„Sunt convinsă că nu exagerez susținând că de biografia lui Eminescu atârnă în mod miraculos, magic aproape, felul de a fi al fiecăruia dintre noi. Nu susțin că imacularea lui ne face mai curați, nici că demnitatea lui fără cusur de împiedică să ne umilim, susțin că etalonul de platină al moralității lui a stabilit o dată pentru totdeauna valorile supreme după care știm că vom fi judecați. Iar această conștiință ne fixează legile imuabile ale devenirii, mai severe decât la alte popoare.

Când, la începutul anilor ʼ90, un grup de scriitori postmoderni dedicaseră un număr special al unei reviste despărțirii de Eminescu, uluirea mea a fost atât de mare, încât nu mi-am permis să mă revolt înainte de a căuta și descoperi explicațiile reacției lor colective.

Nu puteam să accept că nu ar fi fost vorba decât de un fel de dandysm al schimbării care – respingând limbajul de lemn al cultului kitsch pentru «ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?» – respingea, prostește și iresponsabil, și marea victimă a acestui cult.

Explicația mea a fost că, în acel început al tuturor libertăților – cu care încă nu bănuiam că nu vom ști ce să facem – eliberarea de Eminescu era refuzul de a purta mai departe povara intransigenței și implicării sale, era spaima de a trebui să răspundă în numele tuturor pentru tot ce a fost și lașitatea de a nu îndrăzni să-și asume construcția a ceea ce trebuia să fie.

Despărțindu-se de Eminescu ei credeau că pot să se despartă de definiția poetului român pe care el o întruchipa, fără să își dea seama că aceasta este chiar definiția universală a Poetului.
Pentru că, așa cum mondializarea nu înseamnă ștergerea caracteristicilor diferitelor popoare, ci armonizarea lor în concertul mondial, literatura universală nu este decât suma operelor scriitorilor care reușesc să fie cu adevărat ai popoarelor lor.

Eminescu nu este numai un mare poet al lumii, el este poetul nostru național. Din paginile cărților de citire el trece în paginile cărților de rugăciune și din pomelnicele cu sfinți și martiri în dicționarele istoriei universale.

Întrebarea nu este cum ar fi fost poporul român fără Eminescu, pentru că pur și simplu n-ar fi fost. Întrebarea este cum ar mai putea fără el.

Și răspunsul este același.”

Simpozionul „Eminescu și Putna” a făcut parte din seria de manifestări „Serbarea de la Putna – 2021. Continuitatea unui ideal”. Cu ocazia acestuia, mai mulți oameni de cultură, printre care și poeta Ana Blandiana, au primit ordine eparhiale din partea Părintelui Arhiepiscop Calinic al Sucevei și Rădăuților.

Sursa: NapocaNews

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu