de Gheorghe Pârja
Despre relația copiilor cu părinții, dar și a
părinților cu copiii lor, s-a vorbit încă din textele sacre. Fiecare perioadă
istorică, cu rânduiala ei, fiecare comunitate, cu obiceiuri specifice. Mai nou,
asist la lecții de educație la televizor, adeseori susținute de domnișoare cu
teorii învățate din cărți. Bune și astea! Cred că este una dintre cele mai
importante misiuni din viață: creșterea și educația pruncilor! Dar și
recunoștința lor pentru grija părinților. Acest subiect a născut o mare
literatură. Educația este o cursă fără sfârșit. Am fost și eu copil cu părinți,
m-am pregătit să devin învățător, sunt tată, dar nu-mi îngădui să dau sfaturi.
Fiecare părinte, cu gândirea lui pentru educația pruncului. Dar nu trebuie nici
o clipă uitat că tânărul vlăstar va trăi în societate, între oameni. Averea
morală pe care i-o pui în traistă este merindea pentru toată viața.
Mai nou, unii își pierd traista pe drum. Sau
povețele date pruncilor nu se mai potrivesc cu noua ordine din lumea apropiată.
Născut și copilărind la sat, am primit sfaturi și îndemnuri de la părinți și
bătrânii ulițelor, dar și învățături de bună purtare, de la minunații mei
învățători. Mai ales de la Domnul Fodoruț. Recunosc că marele șoc sufletesc a
fost plecarea mea de acasă. Și cumpănirea sfaturilor primite în noua lume în
care am intrat. Mă întrebam în gând ce e bine și ce nu-i bine să fac? Când
greșeam, eram pedepsit cu propria rușine. În pruncie am fost învățat să respect
oamenii în vârstă. Salutul creștin făcea parte din buna creștere. Nu salutai cu
clopul în cap. Celor bătrâni să le iei povara de pe umeri, ori din mâini. Din
proprie inițiativă, eu îl ajutam pe Moșu Lupu să-i duc olul cu apă din Josani.
Când se întâlnea cu mama, îmi lăuda fapta. Una din
poruncile tandre primite în casă era să nu urăsc oamenii și să le apreciez
faptele bune. Să nu mint și să nu mă laud. Și neapărat să deprind priceperea de
a munci. Că după muncă și răsplată. Încet se aduna în mine un cod de purtare în
lume. La Liceul Pedagogic din Sighetul Marmației, doamna dirigintă Mariana Orza
ne-a predat elemente din Codul manierelor elegante. De la mersul pe stradă, la
felul în care trebuie să mănânci într-un loc public. Mai ales că mulți veneam
de la țară. Nu uit nici astăzi cu câtă delicată pedagogie eram sfătuiți să ne
purtăm. Că eram deja adolescenți și duminica ne plimbam cu colegele pe strada
principală din oraș, ori mergeam la film. Și așa mai departe. Vremea a trecut,
dar în fondul principal de reguli cu care am traversat viața se regăsește și
pilitura de aur din normele morale primite la vremea potrivită.
Altă lume, alte generații. Și mai ales alte purtări.
Alte tentații în lumea de astăzi. La care periodic reacționează profesorul
Nicolae Manolescu, distinsul critic literar. Pleacă de la principiul educativ
că așchia nu sare departe de tăietor. Părinții de astăzi n-au cunoscut, la
vremea lor, drogurile, pe care copiii lor le cunosc prea bine. Dar aproape de
fiecare dată, când vine vorba de copii dependenți de droguri, scrie profesorul,
remarcăm contribuția părinților la dependența copiilor lor. Este vorba despre o
adevărată complicitate. Se discută frecvent astăzi despre drepturile copilului.
Sociologi, psihologi, pedagogi încearcă să ne convingă că drepturile copilului
trebuie garantate ca și cele ale adulților. Domnul Manolescu spune că, nu o
dată, această observație i-a fost luată în nume de rău, că nu copilul are
drepturi, ci părintele are obligații. Că un drept presupune responsabilitate.
Ceea ce, până la o anumită vârstă, copilul nu are.
Printre devălmășia de opinii, acest lucru nu este
luat în seamă. Se dau pilde din realitatea imediată, cu tineri drogați, care au
ucis alți tineri, în care dragostea părintească are consecințe funeste. În
aceste situații limită rolul părinților este enorm. Profesorul aduce în atenția
noastră și rolul justiției, cu suficiente sincope. Concluzia profesorului
Manolescu: “Dacă lucrurile vor continua în același fel, nu cred că vom mai
nutri speranța că generațiile care vin vor avea parte de o viață normală.” De
unde am plecat și unde am ajuns. Eu, cel din prima parte a acestei povestiri,
sunt martorul altor relații dintre copii și părinți. Eu nu cred că este totul
pierdut! Dar dumneavoastră, părinți și bunici, puteți continua șirul de păreri
despre acest delicat subiect. Copii și părinți. Despre școală, altădată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu