Copii și părinți

                                                                       de Gheorghe Pârja

Despre relația copiilor cu părinții, dar și a părinților cu copiii lor, s-a vorbit încă din textele sacre. Fiecare perioadă istorică, cu rânduiala ei, fiecare comunitate, cu obiceiuri specifice. Mai nou, asist la lecții de educație la televizor, adeseori susținute de domnișoare cu teorii învățate din cărți. Bune și astea! Cred că este una dintre cele mai importante misiuni din viață: creșterea și educația pruncilor! Dar și recunoștința lor pentru grija părinților. Acest subiect a născut o mare literatură. Educația este o cursă fără sfârșit. Am fost și eu copil cu părinți, m-am pregătit să devin învățător, sunt tată, dar nu-mi îngădui să dau sfaturi. Fiecare părinte, cu gândirea lui pentru educația pruncului. Dar nu trebuie nici o clipă uitat că tânărul vlăstar va trăi în societate, între oameni. Averea morală pe care i-o pui în traistă este merindea pentru toată viața.

Mai nou, unii își pierd traista pe drum. Sau povețele date pruncilor nu se mai potrivesc cu noua ordine din lumea apropiată. Născut și copilărind la sat, am primit sfaturi și îndemnuri de la părinți și bătrânii ulițelor, dar și învățături de bună purtare, de la minunații mei învățători. Mai ales de la Domnul Fodoruț. Recunosc că marele șoc sufletesc a fost plecarea mea de acasă. Și cumpănirea sfaturilor primite în noua lume în care am intrat. Mă întrebam în gând ce e bine și ce nu-i bine să fac? Când greșeam, eram pedepsit cu propria rușine. În pruncie am fost învățat să respect oamenii în vârstă. Salutul creștin făcea parte din buna creștere. Nu salutai cu clopul în cap. Celor bătrâni să le iei povara de pe umeri, ori din mâini. Din proprie inițiativă, eu îl ajutam pe Moșu Lupu să-i duc olul cu apă din Josani.

Când se întâlnea cu mama, îmi lăuda fapta. Una din poruncile tandre primite în casă era să nu urăsc oamenii și să le apreciez faptele bune. Să nu mint și să nu mă laud. Și neapărat să deprind priceperea de a munci. Că după muncă și răsplată. Încet se aduna în mine un cod de purtare în lume. La Liceul Pedagogic din Sighetul Marmației, doamna dirigintă Mariana Orza ne-a predat elemente din Codul manierelor elegante. De la mersul pe stradă, la felul în care trebuie să mănânci într-un loc public. Mai ales că mulți veneam de la țară. Nu uit nici astăzi cu câtă delicată pedagogie eram sfătuiți să ne purtăm. Că eram deja adolescenți și duminica ne plimbam cu colegele pe strada principală din oraș, ori mergeam la film. Și așa mai departe. Vremea a trecut, dar în fondul principal de reguli cu care am traversat viața se regăsește și pilitura de aur din normele morale primite la vremea potrivită.

Altă lume, alte generații. Și mai ales alte purtări. Alte tentații în lumea de astăzi. La care periodic reacționează profesorul Nicolae Manolescu, distinsul critic literar. Pleacă de la principiul educativ că așchia nu sare departe de tăietor. Părinții de astăzi n-au cunoscut, la vremea lor, drogurile, pe care copiii lor le cunosc prea bine. Dar aproape de fiecare dată, când vine vorba de copii dependenți de droguri, scrie profesorul, remarcăm contribuția părinților la dependența copiilor lor. Este vorba despre o adevărată complicitate. Se discută frecvent astăzi despre drepturile copilului. Sociologi, psihologi, pedagogi încearcă să ne convingă că drepturile copilului trebuie garantate ca și cele ale adulților. Domnul Manolescu spune că, nu o dată, această observație i-a fost luată în nume de rău, că nu copilul are drepturi, ci părintele are obligații. Că un drept presupune responsabilitate. Ceea ce, până la o anumită vârstă, copilul nu are.

Printre devălmășia de opinii, acest lucru nu este luat în seamă. Se dau pilde din realitatea imediată, cu tineri drogați, care au ucis alți tineri, în care dragostea părintească are consecințe funeste. În aceste situații limită rolul părinților este enorm. Profesorul aduce în atenția noastră și rolul justiției, cu suficiente sincope. Concluzia profesorului Manolescu: “Dacă lucrurile vor continua în același fel, nu cred că vom mai nutri speranța că generațiile care vin vor avea parte de o viață normală.” De unde am plecat și unde am ajuns. Eu, cel din prima parte a acestei povestiri, sunt martorul altor relații dintre copii și părinți. Eu nu cred că este totul pierdut! Dar dumneavoastră, părinți și bunici, puteți continua șirul de păreri despre acest delicat subiect. Copii și părinți. Despre școală, altădată.