de Gheorghe Pârja
E bine că ninge, e bine că e frig. Așa-i stă bine
iernii cu omături. Despre gerul Bobotezei, mama ne spunea că este un mare
doctor. Omoară microbii și călește trupul. Poate mama avea dreptate atunci când
ne încălța cu opinci, aveam sfetere de lână și cușme pe cap. Așa mi-am petrecut
iernile copilăriei. Cu zăpezi înalte cât gardul. Făceam cărări până la grajd,
până la fântână, ori la clăile din grădină. Oile mâncau fânul pe turiș. Adică
împrăștiat pe pământul înghețat. În iesle era drobul mare de sare. Nu am talent
să descriu fascinația iernilor de atunci. Ați bănuit, locuiam la sat, unde
noaptea stelele cădeau parcă pe întinderea omătului. Când răsărea Luna se vedea
ca de ziuă. În față, majestuos, bunul meu veghetor, muntele Gutâi.
De când m-am strămutat la oraș, iarna nu mai are
nimic din farmecul acelei lumini și liniști. Dar nici iernile nu mai sunt ca pe
vremuri. Primăria de atunci era o casă mai arătoasă. Primarul locuia în vecini
cu noi și îl vedeam cum își făcea pârtie până la uliță. Când mergeam după apă
de băut la fântâna din Josani, îl vedeam pe șeful de post cum curăța zăpada din
jurul sediului. Îmi plăcea că intra în vorbă cu mine. Nu ieșeam pe Ulița
Bisericii până nu trecea prima sanie să facă urmă. Mai greu era duminica și în
sărbători. Atunci, dimineața când se zărea de ziuă, ieșeau gospodarii cu
lopețile de lemn la curățatul omătului. Intrau într-o comuniune aproape cosmică
cu iarna. Mutarea la oraș mi-a stricat acea rânduială. De vină a fost zăpada.
Multe mi-a modificat orașul. Că așa-i făcut orașul, să tulbure armonia pruncilor
crescuți la sat. Unde iarna este un anotimp prielnic meditației.
Când îl întrebam pe Ionu Morarului, ce face?, că
trăia singur, el îmi răspundea invariabil: mă gândesc! Și continua cu vorbirea
în versuri, eu atâtea gânduri am, câte zile-s într-un an! Dar pe la noi iarna
era un prilej de întâlnire mai îndelungată a omului cu vecinii. Erau
șezătorile, care aprindeau spiritele, când fusul torcea din caierul de lână,
dar și aprinse focuri ale inimii. Acolo se porneau poveștile despre lume și
viață. Și Ionu din Coastă provoca vremea cuvântului, că făcuse războiul la Cotu
Donului. Austeritatea naturii îl îndemna să-și caute reazim în trecut. Eu ce să
mai caut în zăpezile de altădată? Miracolul lor? Am cam uitat drama interioară,
care s-a consumat în urmă cu câțiva zeci de ani. Când generații de prunci de
țărani au fost îndemnate să pornească spre orașe. Era o directivă a vremii. Se
numea mutarea satului la oraș.
Sunt produsul acelui curent. Sociologia nu prea a
răspuns la efectele acelui fenomen uriaș din lumea românească. Cu foloase și cu
daune. Câțiva scriitori profunzi au fost atenți la fenomen și ne-au lăsat opere
fundamentale. Marin Preda, Augustin Buzura, ori Ion Lăncrănjan, și mulți încă,
au surprins drama desprinderii românului din locul lui cosmic. Generația
părinților mei a trăit vremea luării pământului și a vitelor din bătătură.
Celor care se împotriveau li se ascunde soarele pentru câțiva ani. Omul a
devenit un personaj colectiv, deși era un mare singuratic. Fără pământul lui, a
devenit un locuitor al garsonierei. Cutia noii orânduiri. Orașele se lățeau. Se
ridicau întreprinderi. Dar zăpezile erau murdare. Și așa au rămas.
Culoarea indecisă mă obosește și astăzi. La vedere
este birocrația omului surprins de zăpezi. Că doar zăpezile poartă toată vina.
Puțin umor am strecurat în această ipostază a zăpezii. Că în ziua de astăzi
este la modă să învinuiești puritatea. Valoarea consacrată. Simbolizată prin
zăpezi. Un fin intelectual francez, domnul Alain Garlan, profesor la
Universitatea Lumiere, din Lyon, fost jurnalist de radio și televiziune,
inițiat în tainele teatrului, prieten cu marele regizor Silviu Purcărete,
constata că românii, acum, în orașe, sunt mereu surprinși de zăpezi. De parcă
în România nu ar fi nins niciodată. Mă alătur subtilei observații a confratelui
francez, când văd câtă panică se stârnește prin orașele noastre când apare
prima zăpadă. Televiziunile – că doar ele ne scot ochii – se dau de ceasul
disperării. Conturează apocalipsa albă. O panică de nedescris cuprinde țara.
Iar zăpada este de trei degete. Vorba amicului francez, de parcă în România nu
ar ninge niciodată.
Eu nu caut vinovați. Zăpada este vinovată, zăpada
birocratică. Zău, îmi este dor de zăpezile de acasă! Acelea curățate de primar,
de șeful de post și de cosmicii mei gospodari. Doresc ca parabola din acest
text să vă țină de cald!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu