De Ziua națională a culturii

 

 

Eternul Eminescu

(15 Ianuarie – ziua de naștere a poeziei românești de rang universal)

 

Pătruns de milenara îndârjire

proptită-n doine și balade

pe vechi hrisoave voievodale,

ce în istorii adumbresc

după un tipic creștinesc

a semilunii strălucire,

la vremi eroice visează

însinguratul mioritic trup

înfiorat cândva

de-a buciumului arcuire

și de-a cavalului șoptire,

dar făr’ a ști ce-i bucuria

înveșnicirii sufletești,

până ce țara nu născu

Eminul nostru-n chip de Crist,

pe crucea românismului suit

de preadivina lui chemare

spre-nalturi hyperionare

ca sumă lirică de voievozi.

 

 

 

 

 

Eminescului din noi

 

Pe Voievodul ce-a unit

al nostru grai fără egal,

încât azi punte-i peste timp

și-n spirit dor universal,

 

an după an, de ziua lui

în mijlocul lunii gerar,

noi sufletește ne dorim

ca să-l cinstim în mod plenar

 

pentru a sa neprețuită

contribuire românească

și exemplara angajare

din opera-i gazetărească.

 

El nu-i doar suma plămădită

din seva antemergătoare,

ci e și piscul ce veghează

la românismu-n derulare:

 

Fiind mereu esențial

și actual în profeție,

este normal ca Eminescu

în fiece român să fie.

 

Și nu oricum, ci-n maniera

în care de Quijote-a spus

piosul gânditor iberic:

Eminu-i al românilor Iisus!

 

Bădiță Mihai,

rugămu-ne să nu te superi

că țara ce-ai slujit-o pân’ la jertfă

e astăzi vlăguită

și limba de tine nutrită

amarnic este siluită

de-odraslele acelora

cu care tu te-ai războit,

iar pe noi ne-au dovedit –

netrebnici la tot pasul,

falși culți în tot sălașul

și-un parlament nelegiuit!

 

 

 

A noastră limbă preacurată

 

De suntem respectați în lume

ca vrednic și distinct popor,

străbunei limbi să-i mulțumim

că ne-a hrănit cu al său dor.

 

Un dor întins cât țara toată

și mai departe mesager,

oriunde-n lume românismul

e dres cu sare și piper.

 

Doar graiul nostru românesc

- un grai de ceruri dăruit –

putea prin arta-nveșnicirii

să facă d’or-ul aurit.

 

Și nu doar el. Atâtea vorbe

de-nțelepciune-ngreunate,

în alte limbi nu-și află soții

și-atunci rămân nemăritate.

 

Așa, de pildă, „Bună ziua” -

 salutul arhifolosit;

„Bună să-ți fie-a ta inimă”,

la noi răspunsu-a fost proptit

 

în coasta negrului mileniu

când am tăcut cu-nverșunare,

ca spiritul activ din obște

să-și împlineasc-a lui lucrare.

 

Cum limba-i vie și-nsetată,

firește că-ntr-un veac de veacuri

nu poate fi mereu aceeași,

ci musai este fecundată,

 

de alte limbi și alte graiuri

cu care-i soră sau vecină;

franceza-n ginta noastră este

sora de frunte-ntru latină.

 

(Procesul azi se-nvederează

prin siluiri îngrozitoare –

ba țigănisme din manele,

ba anglicisme sfidătoare.)

 

Nu de grefări după ureche

în limba noastră-i trebuință,

cu-al ei belșug de sinonime

spre-o lesnicioasă folosință,

 

ci de-un respect necontentit

prin studiu plin de pasiune,

ca în gândire și vorbire

să nu dăm cinstea pe rușine.

 

Căci un român ce nu-și iubește

sau își pocește limba lui,

ridicol e și cam degeaba

umbră-a făcut pământului.

 

 

 

 

 

 

Limba ce-o vorbim – cea mai măreață catedrală a românilor

 

            Se spune că era odată în Sarmizegetusa un om atât de înțelept, încât putea desluși mersul vremii din bătaia vântului, lucirea stelelor și hârjoneala norilor, că pricepea șoaptele vieții din ciripitul păsărelelor, din parfumul florilor și din dulcele freamăt al apelor și că fără greș își cunoștea semenii din gândurile de-abia încolțite în cugetele acestora.

            Iar faima-i peste mări și țări nu era întrecută decât de bunătatea inimii lui și de extrema simplitate a vieții lui de zi cu zi. Căci din bordeiul său doar cu un prici, o masă șubredă și un cuptor cam într-o rână, nimeni nu pleca cu traista goală, ci ploaia caldă a înțelepciunii sale fără odihnă și fără hotar cădea peste sărac și peste bogat, peste smerit și peste îngâmfat, tot astfel cum soarele se dăruiește și celor buni și celor răi...

            Și iată că într-o zi înțeleptul este vizitat de un înger. Pesemne că faima lui ajunsese până la ceruri, iar Dumnezeu era tare curios să știe în ce ape se scaldă acest fără pereche muritor, care – iată – zi de zi și ceas de ceas ciupește din slava ce doar Lui I se cuvine.

            Iar îngerul, după ce dădu o raită prin această localitate la fel de proaspătă și curată ca izvoarele din jur, ajunse de îndată la ușa larg deschisă ziua și noaptea a bordeiului, intră, privi simplitatea tulburător îngreunată de aromele smocurilor de flori proaspete și uscate și-l întrebă de-a dreptul pe înțelept: „Este adevărat că poți citi și înțelege toate acele semne care constituie o taină de nepătruns pentru ceilalți muritori?” „Cu voia Domnului, așa este”, răspunse el cu umilință. „Dar poți tu ști chiar negânditul și inexistentul?” l-a întrebat din nou îngerul. Și înțeleptul i-a răspuns: „Așa ceva este cu putință doar la Atoatefăcător. Căci El este dumnezeirea cu esențialitatea ei in actu, adică acea forță fără egal animată de voință și iubire, prin care neființa devine ființă, plinul ia locul golului, armonia alungă pentru totdeauna haosul și negânditul îmbracă veșmintele gânditului. Și tot cu voia Marelui Arhitect, unii dintre muritori cunosc harul îndumnezeirii, acea stare de inspirație și revelație care in potentia se cheamă o perpetuă năzuință înspre perfecțiunea divină și a cărei dulceață poate fi savurată doar de sufletele ce-și toarnă nectarul credinței în cupele cuvintelor smulse din inimi, pe care mai apoi fără cusur le rânduiesc, precum scrierile de preț dintr-o bibliotecă, în rugăciuni și planuri cuminți de viitor. Îndumnezeirea este statornic ascendentă, iar dumnezeirea, întrucât este însăși desăvârșirea și înaltul-înalturilor, își arată bunăvoința față de creațiune, în mod deosebit față de om, prin picăturile de eternitate care sunt aduse pe Pământ de ploaia fără istov a efemerității...”

            Mulțumit de cele aflate, Domnul a lungit zilele înțeleptului atât de mult, încât el, după retragerea dintre oameni într-o peșteră din munți, a putut să-i încredințeze pe semeni de iminenta coborâre pe Pământ a Mântuitorului, iar pe poporul din care făcea parte l-a binecuvântat cu nesecate bogății materiale și spirituale, de a devenit la acea vreme înaintemergător între popoarele lumii, admirat de unii, invidiat de alții, piatră de încercare pentru grosul istoricilor din zilele noastre.

 

            ...Iar noi, locuitorii de azi ai acestei guri de rai, suntem nu numai beneficiarii unei istorii mustind de inestimabile contribuții la edificarea culturii și civilizației universale (ex. venerabilele Tăblițe de la Tărtăria, cu mult mai vechi decât toate scrierile cunoscute până în clipa de față), ci și a limbii pe care o vorbim – cea mai măreață catedrală spirituală a românilor din totdeauna și de pretutindeni, smulsă cu forcepsul geniului colectiv din pântecele veșniciei, în care au oficiat atâția preoți curați ai acestui neam, unii (bunăoara așa ca Eminescu) până la sacrificiul suprem!

            Căci limba fiecărui popor este deodată leagănul și hrana mereu vie a gândirii sale (gândirea este cu putință în și prin cuvinte), precum și regalul vehicul de comunicare cu ceilalți, altfel spus de interacțiune cu divinitatea și cu semenii.

            Cu atât mai mult în cazul românilor, care prin graiul lor străbun au fost întâii cuceritori mesianici ai Romei antice devenită imperială și care în vremurile de cumpănă ce au urmat pentru ei și provinciile locuite de ei, au făcut din limbă maica acestor locuri bântuite de nenumărate urgii și suferințe, dar și de curajul răbdării și al speranței de mai bine.

            Iar ea, ca o adevărată mamă grijulie și iubitoare, i-a strâns și continuă să-i strângă în brațe pe toți vorbitorii graiului românesc, chiar și pe aceia care o necinstesc prin manelizare și nevrednice împrumuturi din alte limbi, pentru că brațele ei sunt mai duioase ca tradițiile, mai mătăsoase ca apele îmbelșugate ale Dunării și mai viguroase ca piatra caldă a Carpaților.

            Tocmai de-aceea, călăuziți fără greș de maica limbă pe drumurile întortocheate ale destinului istoric, românii din trecut și-au croit tainice poteci peste munți și ape spre inima și simțirea fraților din celelalte provincii, contribuind din plin în acest chip la admirabila unitate a limbii lor, o limbă care și-a mărit farmecul prin dulceața subdialectelor, și punând în evidență ceea ce constituie adevăratul miracol al acestui popor, după cum ne înștiințează distinsul cărturar Neagu Djuvara în a sa O scurtă istorie a românilor (pag. 116): Dacă mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, România este „singura țară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor)”!

 

 

            Sighetu Marmației,                                                 George  PETROVAI 

                14 ian. 2024