LA PORȚILE RAIULUI

 De astă dată, prin intermediul volumului de poezii ÎNDUMNEZEIRE – poezii și rugi din sufletul meu – scris de MIHAELA C.D. Ed. GLOBART UNIVERSUM, Montreal, 2023, suntem invitați la o comunicare cu totul specială cu divinitatea, căreia i se confesează, adresează, îi înalță rugi și recunoștință.

În total acord cu editorul, distinsul  Johnny Ciatloş Deak care în cuvântul domniei sale, se bucură de surpriza făcută de MIHAELA C.D. prin scrierea acestei cărți, confirm și eu că surpriza plăcută e și pentru noi, de altfel așteptată de iubitorii scrierilor sale.

        Este firească această aspirație de comunicare și recunoaștere  a autoarei către Creator, mai ales că prin harul dăruit, creativitatea acesteia se revarsă cu iubire către noi, cei însetați de armonie și frumos.

Este a 14-a carte, iată, prin care mulțumește divinității și se dăruiește pe sine prin cuvânt, împlinindu-și misiunea pentru care a venit pe pământ.

Întâlnim o construcție și o concepție proprie a cărții, pe care deja o recunoaștem, 17 capitole, structurate coerent, cu dedicații și trimiteri exacte, conturând un întreg ce susține întregul  edificiu literar.

Într-o societate în care oamenii s-au depărtat tot mai mult  de Dumnezeu, întoarcerea către El,  este văzută de autoare ca o salvare a umanității.

Cartea este scrisă în memoria bunicilor, care așa cum ni se confesează autoarea, i-au „insuflat din fragedă pruncie, iubirea și credința în Dumnezeu”.

Un frumos Cuvânt al autoarei e adresat cititorilor:  Dumnezeul din noi. Un mod de a gândi, de a trăi, susținut de iubirea necondiționată a bunicilor și părinților, care au crescut-o în iubirea de Dumnezeu.

Bunica paternă – era pentru ea „garantul absolut al adevărului creștin, cea care i-a vorbit despre „raiul nesfârșit” din lumea de apoi.

Îndumnezeirea reprezintă pentru autoare „apropierea de Dumnezeu, înseamnă cunoaștere și iubire, înseamnă credință și speranță”, iar „Dumnezeul din noi trăiește veșnic, pentru  că sufletul nostru este lumină din lumina” Lui,  cum frumos ne spune aceasta.

Capitolul 1. Suflet de copilă.

În poezia  Harul divin, o cunoaștem pe copila cu „părul buclat, auriu”, care a fost binecuvântată cu „Ploi de talent”. Copilul de atunci nu înțelegea „Roata vieții”, dar pe drumul acesteia este urmărită de cuvintele bunicilor, care  o învățau să prețuiască viața din plin (Nu am ştiut).

Marcată de pierderea fratelui mamei, neînțelegând sensul trecerii din această viață dincolo, ea vede, impresionant pentru ea și pentru noi,  în tatăl ei, eroul care să o „apere de rău mereu” (Suflet de copilă).

Se consideră un copil norocos și iubit, iar în De-ar fi să mă mai nasc o dată, ne spune că ar cere lui Dumnezeu, „timp să-mi dea, nesfârşit!”

Lumea plină de basm a copilăriei, o poartă în suflet, amintirile și deasemenea ființele dragi: bunica - „Mireasa din fotografie...”  Tatăl – ce-i promisese că nu va pleca de lângă ea niciodată,  Bunicul - pe care îl ruga să-i „mai spună  poveste”.

Retoric, se adresează lui Dumnezeu: Aşa fostu-ţi-a oare vrerea? / Atâta-i timpul de-mprumut? , întrebări îmbrăcate într-o mare durere, neînțeleasă, care curge pomenindu-și tatăl, doar Cântând pe-a poeziei coarde.

Capitolul 2. Dumnezeul fiecăruia.

Acelaşi Dumnezeu ne dăruiește fiecăruia iubirea sa, ne-mparte daruri spre a răzbate pe „cărarea vieții”. Dacă ar putea, ar întoarce timpul, să se bucure din plin de viață, ar vrea: „Dă-mi angelica minune din ochii de copil / Şi-adierea vieţii purtată de-un vânt nobil / Dă-mi mulţumire când ziua se termină / Şi îndreptare paşilor nesiguri spre lumină” (Dă-mi trezirea simţurilor).

Este uimită de Feţele norocului, dar acceptă că „Doar Dumnezeu le ştie toate și El orice poate / Dacă te rogi cu sufletul curat”. Descoperă  adevăruri fundamentale: „binele ascuns stă în iubire / Iar pacea sufletească în credinţă” (O clipă de argint), credință generatoare de putere: „Să crezi că-n viaţă nu-i nimic întâmplător / Să crezi că-n lume nu eşti degeaba trecător”. „Să crezi că ai o misiune chiar de eşti muritor / Şi pentru fiecare zi trăită să fii recunoscător!” (Să crezi...). Cu ochii sufletului, privește  În alte vremuri, unde va fi „numai dragoste şi pace / Iar timpul ne va fi nemărginit”, îndemnându-ne să ne trăim viața în bucurie și onoare (Onor conştiinţei).

Capitolul 3. Dincolo de timp și spațiu.

MIHAELA CD constată că în această Viaţă trecătoare, „Doar Domnul Sfânt ştie / Viaţa să ţi-o crească / Deci voia Lui să fie / În pacea cea cerească! (Fără lămurire). Se vede „Copil plăpând cu ochii mari şi inima senină”, cu dorul de „satul pustiit”, care acum oftează în Rădăcini.

O durere profundă răzbate în poezia Nu-i drept: „Că nu-i timp potrivit pe pământ / Părinţii să ne plece din pridvor / Nu-i drept să rupi un legământ / Dintre părinţii şi copiii lor!, dar Flacăra vieţii va dăinui, prin sufletul ce prinde aripi.

Capitolul 4. Rugi către Dumnezeu.

În acest capitol poeta înalță rugă către Dumnezeu, pentru a ne veghea și călăuzi calea. Sunt rugăciuni de iertare, de alinare, de a-i ține „conștiința trează” (Rugăciune pentru noi toţi), rugăciuni pentru popor, adresându-i-se direct: Ne auzi Tu, Sfinte Doamne?, dorindu-și Binele de-odinioară. Rugăciunea sfântă a mamei, emoționant e metamorfozată în Lacrimă de dor.

Capitolul 5. Te-ntreb, Doamne.

Întrebările continuă: „De ce-ai lăsat să-mbătrânim, / De ce-ai lăsat să ne iubim / Dac-ai ştiut că, pân’ la urmă, / Noi tot o să murim? (Te-ntreb: De ce?), Până când? De ce-ai lăsat, Doamne? Ce-i clipa?...

Clipa pentru poetă este:„ infinitul, / Momentul între viaţă şi vecie” … „Este doar o linie, / Ce-n minte noi o tragem virtual,”… „eternitatea / Ce-o simţi atunci când trebuie s-aştepţi / Când cel iubit l-aştepţi şi nu mai vine,” … „Nu-i decât un simplu murmur, / Un legănat de vânt uşor… /  ce lasă-n urma sa un mare dor” … „E o mare hoaţă, / Ce fură tot şi nu-ţi lasă nimic,” … „E o şoaptă care / Te lasă surdă, mută, ciungă  / Şi care inima ţi-o rupe” … „Este viaţa toată, / Atunci când ai ajuns la socotit” și concluzia: „Apreciaz-o, deci, căci ea îndată, / Se poate transforma în infinit”, toate acestea într-o lume  în care „Părinții-s dați de bunul Dumnezeu” (Căi divine).

Capitolul 6. Slăvim Venirea Ta!, în care poeta ne prezintă semnificația profundă a Învierii, invocând: Vino, Doamne, salvează omenirea!, în aceste timpuri în care molima a cuprins pământul și lumea lunecă către dezumanizare, în întunericul tot mai mare.

Ruga sa devine strigăt lăuntric: „HRISTOASE, mă închin la Tine / Şi vin cu sufletul curat / Apără-ne, fă să fie bine  / Şi scapă-ne Sfinte de păcat” (Hristoase, mă închin la Tine). Ne dăruiește și o frumoasă colindă, Slavă Ţie, În veci să fie!, adresată românește gazdei ce să  rămână sănătoasă, iar  Venirea Ta, Doamne „fie binecuvântată”.

Capitolul 7. Îngerii mei din cer. Aici întâlnim un dialog subtil cu Îngeraşul roz, cu îngerii – părinți, pentru care Ne plânge dorul și pe care îi trece într-un Pomelnic, înălțând rugă pentru ei, însoțită de coruri îngerești. Somnul să le fie „liniştit în veşnicie” și-n Rai să primească „pacea divină” (Timpul s-a oprit!).

Capitolul 8. Drumul către veșnicie, care este un drum etern și… pe care mai Devreme ori târziu, noi vom urca Scara către cer. În poezia De-ar trebui la Tine să plec azi, poeta conștientizează „N-am apucat să duc la bun sfârşit / Planul ce-n minte-am zămislit / Nu pot acum să cad înăbuşit, / Mai am atâtea fapte mari de săvârșit”. În acest periplu existențial, pe noi oamenii, ne vede „bieți călători prin Tunelul timpului”.

Capitolul 9. Păcătuind. Meditații profunde:  „Suntem făcuţi din vise şi răzletiri / Agale ne pierdem paşii prin vremi / Trăim ori amânăm clipe şi simţiri  / La Tine, Doamne, într-o zi ne chemi (Păcatul din noi), noi fiind oameni supuși păcatului, în această viață plină de lecții.

Poeta face constatări pertinente: „Suntem prea mici şi suntem ignoraţi /Azi lumea nu mai are conştiinţă!” (Arşi de neputinţă) sau Strâmbă-i lumea asta, „Plină-i de nepăsare şi de farisei, de fățărnicie și răutate”. În contextul în care viața e o „salbă de trăiri” colorate diferit, pe care le înșiri luptându-te „cu soarta”, chiar dacă suntem Neputincioşi şi laşi,  ne confruntăm cu „războiul voințelor”, în care „Libertatea-i pusă-n lanț” … „Şi luptă greu credinţa care tace /

În sufletele triste ... speriată” … „Dreptatea-i strâmbă”, iar  „Esenţa-i să te lupţi cu soarta / Să nu te laşi de tristeţi prădat / Şi celui ce-ţi deschide poarta / Să-i dăruieşti iubire neîncetat” (O salbă de trăiri e viaţa!).

Capitolul 10. În Raiul Tău

Poeta aspiră la o altă lume minunată / O pace ce ne-a releva / Iubirea cea adevărată” (În altă lume minunată). Primim acest minunat dar divin, pe care prea puțin îl înțelegem și prețuim, pentru că Viaţa nu-i decât o staţie. Poeta înalță o frumoasă rugă către Creator pentru sufletele iubitorilor de Cuvânt, constatând cu tristețe că Poeţii toţi ne pleacă!: „Ai grijă, Doamne, de sufletele lor / Şi-n somnul veşniciei odihneşte-i / Ţi-or scrie îngereşti poeme de dor / Şi-n Raiul nemuririi mântuieşte-i!”

Redă poetic absurdul acestei lumi, sufocată de „minți bolnave” … „taxe” și de „molimă” , în care monștrii planetei ar vrea să ne închidă în primul rând credința (Porţi închise). Ea caută pe Dumnezeul meu şi-al tuturor, singurul care „știe bine sensul pe cărare”.

Capitolul 11. Iertare

Îl invocă: Ne iartă, Doamne; Iartă-i Tu, Doamne! cu trimiteri la „casa de nebuni” a lumii.  Consideră Terra în făclii. „Tot ce-i injust şi nedrept azi e lege / Satanice zvonuri prin plebe străbat / Nu-i conştiinţă vreo morală să-nchege / Şi-ajung „anormali“ cei ce răzbat”.

Poeta speră să se împlinească Profeţia Bunătăţii, Să luptăm ca nişte lei, pentru a salva omenirea. Chiar arată că e necesar pentru asta realizarea unei mase critice de oameni de bine, ce pot genera o schimbare, dar asta numai cu ajutorul lui Dumnezeu. „Vino, Sfinte, şi adună / Îngeri buni şi devotaţi / Dă-ne Tu inimă bună / Fă-ne să redevenim fraţi!”, fapt ce ar constitui o minune dumnezeiască.

Cere îndurare și pentru părinții însingurați, pentru că așa cum ne spune: Legea sorţii nu te iartă. Lumea de azi e comparată cu o barcă pe care „Oameni plini de dușmănie” încearcă  să o scufunde.

Capitolul 12. Ajutor Divin.

Monologul cu Creatorul continuă: Salvează-i, Sfinte! Opreşte, Doamne! Fă, Doamne, un Miracol! „Fă, Doamne, un miracol, fă ceva! / Şi-aşază-napoi planeta pe roate”. Îi cere să dea lumii conștiință, libertate, bunătate și credință, virtuți umane hristice fundamentale.

Capitolul 13: Speranțe întru credință.

În această acerbă luptă existențială, nu îi poate lua, „scrisul”, „speranța”, „averile cereşti” și „credința” (Îmi poţi lua orice…).

Înalță din nou rugă Învie-ne, Doamne! „fă-ne de granit!” Aduce recunoștință Domnului pentru semnele care ni le dă, pentru omenirea care se trezește, „Cuvântul şi-adevărul / Ce ne va bucura / Şi semnul Tău / Pe cruce fi-va pus” (Îţi mulţumesc, Doamne).

În poeziile Viaţa pe cântar, Lecţia vieţii, „Cu slove scrise într-o carte / Şi cu-o crenguţă de măslin / Învaţă viaţa să poţi seduce” și  Lasă-mi cristalinul vieţii, sunt reflecții profunde asupra esenței vieții.

         Capitolul 14. Încotro? În acest capitol, autoarea dorește răspuns la întrebări: Cine ştie să dezlege „Axiomele-n valul iubirii / Şi cine reuşeşte să alerge / Tăcut în podişul fericirii?” sau Care-i esenţa? – acestui zbucium, al despărțirii de cei dragi.

Din nou constatare fără echivoc: „E-atâta suferinţă şi-ntristare...” urmând întrebarea: „Tu, Doamne, de ce ne-ai făcut muritori?” (Omul eternal). Ar vrea să înghețe timpul, clipa, să nu îmbătrânim și să plecăm. Oamenii sunt considerați „Bieţi anonimi ce bâjbâim pe o cărare / Ce ne-o fi dat să ducem în destin? / Până și Destinu-şi pune astăzi semne de-ntrebare”, iar  Câte puţin ne moare cerul.

Face apel la împăcare, să facem loc binelui în viețile noastre, să urmăm Poteca împăcării.

Capitolul 15: Iubirea, leac lumesc.

O frumoasă viziune poetică, un dans al clipelor leagănă iubirea, asigurându-ne că „Prin iubire şi prin fapte bune / Tot mapamondul fi-va transformat” (Dreptatea învinge) sau „Decât prin iubire inima se deschide” (Iubiţi-vă, voi oameni).

Ne spune că Iubirea-i unic leac lumesc și chiar dacă suntem diferiți, în esență toți suntem la fel, iar „Iubirea şi credinţa sunt valori” (Împărăţie).

Consideră că Iubirea e Al vieții dirijor, cea care te ajută să găsești fericirea, într-o armonie unică și divină.

Capitolul 16: Bunătate și credință.

Ne face o confesiune emoționantă: „Mi-s scrierile obosite şi-ntristate /

De-atâta răutate câtă văd în jur”, dar ne face și o Invitaţie la bunătate și la toleranță: „Să nu-i uitaţi în neştiinţă / Că-s fiii Lui şi de-s pierduţi” (Daţi bunătate).

Un crescendo, Dă-i, Doamne, bine românului: „Dă-i, Doamne, bine şi mai dă-i ceva / Înţelepciune, dărnicie-n spate  /Să poată dărui din bine şi-altcuiva!”

Totul e să Să vrem să fim mai buni, un fapt esențial „Că omenia, ca şi cinstea, vine din conştiinţă, / Din educaţie, de-acasă şi din buna credinţă”, care fac parte din misiunile noastre în această lume.

Binele și pacea să domnească în lume, iar din „Iubirea-i venită din rai pe pământ / Să facem lucrare creştină şi cânt”  (Bine şi Pace).

Într-o îngemănare lăuntrică și divină, poeta se roagă: Lăsaţi-mi versul, care îi este „alinare” și mod de a trăi iubind curat în această viață, dăruind, ca poezia ei să încolțească și în inimile celorlalți.

Capitolul 17. Urme înflorite, cu un superb motto: „Pe unde trec poeții, rămân în urmă flori” (Radu Stanca).

Viața ne-o prezintă ca pe o lecție pe care o trăim în nuanțele anotimpurilor,  Viaţa, un cadou, „un dar divin”, de care ar trebui să ne bucurăm, s-o trăim în armonie, s-o cântăm, noi fiindu-i soliști. Să ne bucurăm de Flori din pomul vieţii, de ale cărui roade fiecare ne bucurăm după propria înțelepciune de a o trăi.

Multe ar vrea să îi stea în putință, chiar și să redeseneze destinul. Rememorează frumoșii ani ai tinereții, în care împreună cu sufletul pereche s-au prins în Valsul Vieţii,  binecuvântați de Dumnezeu.

Acum, privește cu ochii omului matur, dar cu sufletul veșnic tânăr,  conștientizând că în viață „să trăim cu rost!  (Tinereţea vieţii de adult).

Evident, capitolul se încheie tot cu o rugă, Lasă-ne, Doamne: „Lasă-ne, Doamne, ca să respirăm /  În aerul bucuriei tale ne-ntinate”… „Lasă-ne, Doamne, să-ţi fim buni”… „în suflet te purtăm”.

Urmează un C.V. literar de excepție, MIHAELA CD fiind scriitor, poet, redactor, cronicar, textier, promotor cultural, scenarist si regizor, artist pictură tradițională și digitală.

Cu o bogată Activitate literarǎ ṣi cultural-artistică, cu proiecte culturale de excepție, deja ne anunță următoarele 4 cărți în curs de apariție, pe care noi cititorii le așteptăm cu mare bucurie.

Volumul este presărat cu construcții estetice, care surprind plăcut: „Pendula parcă vuieşte”… „ticăitul impar” (Dincolo de timp); „Desaga zilelor” (Viaţă trecătoare);  „dorul aplecat” … „puterea ceţii” (Flacăra vieţii); „al morţii alizeu” (Să-ntoarcem faţa spre credinţă!), Doruri despletite; „podul minţii”… „tomnatecă vioară” (Prin timpuri efemere); „Timpul parcă s-a oprit şi plânge” (Timpul s-a oprit!); „călători zadarnici” (Poeţii toţi ne pleacă!); „Se-nghesuie timpul în nepăsare” (Murim puţin câte puţin); „năpasta  / Ca s-o-nghiţim ca pe-o halva!” (Opreşte, Doamne!); „Omenia-i o-ntâmplare / Suntem biete oi ce tac”… „împărțim ură pe pâine”  (Lumea de azi).

Noi românii trăim cu Dumnezeu în suflet. Primim această învățătură de mici,  care ne amprentează sufletul și o dăm mai departe.

Ajunsă la maturitate fizică și literară, iată că poeta ne transmite aceste reflecții, cugetări, despre viață și misiunea pe care o avem, într-o comunicarea înaltă, cu Divinitatea, singura care poate aduce lumină în mințile și inimile oamenilor, care să-i ajute pe oameni să-și stabilească scări de valori adevărate, cu priorități optime, bineînțeles respectând liberul lor arbitru.

O viață presărată cu lecții, care să ne ajute să învățăm și să manifestăm, iubirea, credința, înțelepciunea, smerenia, compasiunea, conștientizarea și adevărul. O viață plină de învățătură, în care, apoi, crescători în frecvență, să ne întoarcem de unde am venit, la adevăratul Acasă.

Într-o lume în care lupta dintre bine și rău, dintre lumină și întuneric, e tot mai acerbă și înclină balanța amenințând însăși existența, iată că poeta trage un semnal de alarmă, un strigăt lăuntric, conștientizând că numai Creatorul ne poate ajuta.

Cartea este o pledoarie pentru viața trăită demn, în Legea Iubirii, o aspirație către  virtuțile umane adevărate, dar și pentru comunicarea cu divinul, pentru a ne găsi sensul existenței, pacea sufletului și calea.

Este o carte ce emoționează din început, prin chiar dedicația admirabilă pe care o face celor care au iubit-o necondiționat,  i-au sădit  iubirea în suflet și i-au trasat direcțiile principale ale vieții, trăite sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Aș vrea să mă opresc asupra unui aspect. Poeta vorbește de Raiul în care speră să fie cei dragi, în viața de dincolo, dar mai este ceva subtil aici, pe care poeta îl lasă să se întrevadă și anume acel Rai din sufletul nostru, pe care îl creștem și îl apărăm și pe care  uneori îl împărtășim sau îl dăruim.

Poeta are un mod deosebit de a expune, de a ipostazia stări sufletești, idei, concepții, un discurs dirijat când către Creator sau către semeni, prin care transmite și crează stări de spirit. Întâlnim aici un stil propriu, o expresivitatea sugestivă și viguroasă.  O carte ce crează stări de „a fi”, în care noi cititorii ne regăsim în emoțiile poetei, în temerile sale, în dorurile sale, în comunicarea pe orizontală cu semenii, dar mai ales în cea pe verticală, cu Dumnezeu, conștientă de divinul pe  care îl vedem oriunde în jurul nostru și oriunde acesta este lăsat să fie.

Ea își exprimă sentimentele uneori încet, alteori cu glas tare, dorește să fie auzită, într-un  flux al gândirii coerent, susținut de o morală creștină umanistă puternică.

 Am putea spune că avem de-a face și cu o veritabilă rugăciune literară, pentru că adresarea directă către Dumnezeu, nu este un pretext, ci o trăire autentică, o certitudine de a-și formula fluxul mesajelor, coerent, către cel care e  omniprezent și omnipotent.

Prin Cuvânt - mesagerul lui Dumnezeu, cu aripi de infinit, poeta crează mister, uimire, sinceritate și emoție neașteptată, rafinament, sensibilitate și forță. Poezia unește oamenii, îi motivează și-i ajută să dezlege tainele sufletului, iar când scrii… de fapt îți aduci aproape copilăria și pe Dumnezeu.

Regăsim aici, conotația semnificativă a ceea ce înseamnă Dumnezeu pentru români. În Raiul de acasă, românul e fericit când Dumnezeu face parte din inima sa. La noi, fiecare casă e o mică biserică, unde ne creștem copiii în credința Lui, în care Dumnezeu e așezat în capul mesei. Românul face pod din cuvinte spre Dumnezeu, într-o Cumințenie a inimii, într-o cântare murmurată cu smerenie și răbdare.

Regăsim aici o dublă confesiune profundă, cu sine și cu Dumnezeu.

Cu fiecare răsărit,  cu fiecare vers, românul, poeta, noi, așteptăm un suflu nou, un zvon de viață dinspre nemărginire. Poeta, prin scris, în această carte, găsește potențe nebănuite de a se hrăni și de a se revigora lăuntric, pentru a fi aptă de a dialoga cu Divinitatea.

          Fiecare readucere în prezent a Învierii și Înălțării Sale, sărbătorite cu iubire și pioșenie, ne apropie de Cel ce Este, de ceea ce suntem prin El!

Dumnezeu trece prin istoria fiecăruia. Ne îndeamnă să ne iubim ca frații și să trăim simplu și autentic, în iubirea reflectată prin gesturi și fapte, al cărui scop final este ÎNDUMNEZEIREA. Asta ne aduce în prim plan poeta, alături de recunoștința sa pentru darurile primite, înmulțite și acum dăruite. Sufletul poetei, urcă trepte de lumină, spre desăvârșire.

Mulțumim scriitoarei MIHAELA CD pentru acest minunat Dar, dorim viață lungă cărții prin cititorii ei și îi așteptăm cu bucurie și interes  următoarele apariții editoriale!

 

AURELIA RÎNJEA

Membru al World Poets Association România
Membru al Uniunii Scriitorilor de Limba Română