Singurătatea oglinzii

Sătul de singurătatea stufoasă, m-am decis să rămân tot singur prin singurătatea oglinzii care mă tot pocește.

În singurătatea mea deseori iau un copac de mână și merg cu el să-l plimb pe dealuri prin iarba crudă ce se oglindește dimineața într-o oglindă de rouă. Cică în coama Pârliturii un gând verde cu ochi albaștri a născut. Ce putea să nască decât o poezie?

De picioare-mi atârnă pământul care este din ce în ce mai greu la fel ca și sângele obosit.

Nu-mi furați tinerețea, vă implor, strig deseori în oglinda răgușită, singură și ea!

Mi se oglindește singurătatea în clipocitul unei stele ce dă să cadă. Degeaba pun sperietori să-mi păzească oglinda, ea, din ce în ce se miră de mine, dar și de singurătatea mea, soră cu a ei.

Sfinții din icoane îmi calcă pe singurătatea cu franjuri la rever și se scurg pe sub uși printre voci mute.

În singurătatea oglinzii mele bate rău vântul vinețiu.

Să fie semn de sfințenie?

Întreb și eu, deși ea tace în gândurile mele.

Nu mai este cine-a fost odinioară când era plină de zâmbete, ba, râdea mai mult decât tebuie.

Cred că râdea și pentru acum.

Lacrimi de lumânări se aud de după Orizontul care este tot mai aproape.

Ce ți-e și cu omul acesta.

Tare pretențios.

Toată viața dorește să ajungă la orizont, iar când acesta se apropie, nu-i convine.

Mai bine acasaă în singurătatea oglinzii pe unde mă plimb cu mâna ta de mână, cu inima ta de mână, cu ochii tăi de mână, cu părul tău de mână, chiar și cu mine de mână când nu mai mă recunosc.

 

Puiu RĂDUCAN

25062024-B. Olănești