Spui Irina Loghin şi de îndată ai faţa ochilor acea doamnă frumoasă şi distinsă,
care de peste 40 de ani poartă stindardul muzicii populare româneşti
pretutindeni în ţară şi în afara graniţelor ţării.
Este de
la sine înţeles că fără o înzestrare specială nu ai cum să ajungi în fruntea
interpreţilor de mare clasă şi apoi să te menţii pe aceste poziţii decenii la
rând într-o asemenea manieră determinantă, încât pentru mai multe generaţii de
ascultători, stilul tău inimitabil să se confunde cu însăşi muzica de cea mai
aleasă factură, indiferent de speciile abordate: doine, balade, colinde,
cântece de dragoste, de nuntă sau de leagăn.
Iar
Irina Loghin a dovedit cu prisosinţă că are
toate acele însuşiri necesare unei interprete de excepţie: timbru vocal de o
frumuseţe răscolitoare şi o atare enormă priză la public, încât a stârnit
gelozia răzbunătoare a Elenei Ceauşescu, într-un asemenea grad că redactorii de
televiziune se fereau de ea pe stradă ca de-o ciumată, cu toate că – după cum
mărturiseşte artista – „cinsprezece revelioane , unul după altul, le-am
petrecut în familia Ceauşescu”. Fireşte, n-a făcut-o din plăcere, atunci când –
se confesează mai departe marea interpretă – „an după an simţeai nevoia să stai
în familie”. Dar era ordin, şi ce altceva putea să facă până şi o ilustră
artistă de talia Irinei Loghin, în acele condiţii arbitrare când valoarea era
în general redusă la ascultare şi supunere împinsă până la umilinţă!...
Pe
lângă acest „mare talent de a cânta frumos” despre care aminteşte Ion Cernea,
soţul Irinei, mult îndrăgita interpretă a fost din plin înzestrată şi cu alte
multe haruri: sensibilitatea înnăscută, dorinţa perpetuă de-a alina suferinţele
semenilor, motiv pentru care şi-ar fi dorit să fie asistent medical,
tenacitatea şi perseverenţa, dragostea de natură şi de frumosul autentic,
ataşamentul de amintiri şi familie, nobila iertare a prigonitorilor de altădată
şi încrederea neţărmurită în capacitatea înnoitoare a generalului uman,
nicicând pângărit în esenţa sa de ură, minciună sau prefăcătorie.
Din
amestecul unor atari însuşiri în creuzetul favorii divine a rezultat aliajul de
mare preţ ce defineşte personalitatea umană şi artistică a Irinei Loghin, lucru
de care ne încredinţează nu doar membrii familiei sale (soţ, copii, fraţi,
surori), ci şi nenumăraţii artişti cu care a colaborat în lunga şi fascinanta
sa carieră, respectiv actorii pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului: Benone
Sinulescu, Gheorghe Zamfir, Ion Dolănescu, Gheorghe Turda, Daniela Condurache,
Eugenia Moldoveanu, Cristina Stamate, Dem Rădulescu, Cornel Constantin, Ileana
Stana Ionescu, Florin Piersic etc.
Astfel,
dacă Ion Dolănescu mărturiseşte că şi acuma rămâne înmărmurit atunci când
ascultă melodiile Irinei, cu toate că se cunosc din anul 1966, pentru Daniela
Condurache ea este „o persoană cu totul specială”, în timp ce marele actor Dem
Rădulescu i-a lăsat cuvinte de înaltă apreciere artistică, înainte de a-şi lua
rămas bun de la această lume: „...Irina Loghin descinde din marile nume ale
muzicii populare româneşti: Maria Tănase şi Maria Lătăreţu. Sărut mâna în faţa
vocii sale melodioase, catifelate, o voce inconfundabilă”.
Nu voi
insista asupra inflexiunilor şi înmlădierilor cu aromă de vrajă din vocea
Irinei Loghin, căci la acest capitol lucrurile sunt indiscutabile, după cum ne
asigură şi renumita soprană Eugenia Moldoveanu, pentru care Irina Loghin este
nici mai mult nici mai puţin decât „un artist desăvârşit, cu o voce unică”.
Ştiu,
de altminteri, că acesta-i adevărul, pentru că dacă întotdeauna mi-a făcut
plăcere să ascult senzaţionalele melodii ale Mariei Tănase, pot spune că în
ceea ce mă priveşte (şi ca mine sunt atâţia alţii!), eu am crescut şi mi-am
hrănit până la o anumită vârstă sensibilitatea cu melodiile duioase ale Irinei
Loghin, Mariei Ciobanu şi Sofiei Vicoveanca. Apoi preocupările mele
cultural-artistice au cârmit înspre filosofie şi s-au lăsat serios infuzate de
raţionalitate, după cum excepţionalul drum artistic al Irinei Loghin, aidoma
altor artişti de mare gabarit, s-a lăsat infuzat de anumite năzuinţe politice.
N-am
idee cum se împacă arta cu politica de pe la noi, îndeosebi atunci când eşti
parlamentar în opoziţie, însă ştiu că după modelul lui Emil Cioran, eu încerc
să mă deparazitez de filosofie, adică încerc o redirecţionare a cumpenei dintre
facultăţile minţii şi cele ale inimii...
*
Ce
anume m-a determinat să scriu tocmai acum acest text despre arta interpretativă
a Irinei Loghin? Motivul principal rezidă în noul compact disc (CD) difuzat de Jurnalul Naţional împreună cu materialul
informativ despre viaţa şi activitatea artistei, material cuprins în anexa
intitulată Ediţie de colecţie.
N.B.: Graţie
acestei lăudabile iniţiative a Jurnalului
Naţional, am avut şansa să ascult interpreţi excepţionali precum Gheorghe
Moţoi sau Alexandru Cercel, despre care habar nu aveam mai înainte...
Am ascultat discul Irinei de mai multe ori, cu emoţie sporită
de la o audiţie la alta, apoi am citit cu multă atenţie
materialul informativ, după care mi-am zis că a cam
sosit momentul să fac ceea ce trebuia făcut cu mult timp înainte.
Hotărârea
mea a devenit deodată grabnică şi definitivă, atunci când am citit că artista
este ca şi mine vegetariană şi că nu a cântat niciodată melodii sexy sau porno,
ci doar melodii lăutăreşti, „cu texte mai uşoare, mai comerciale”. Precizarea
netă a artistei: „Ceea ce s-a spus a fost o aberaţie!” m-a convins, cu toate că
auzisem din mai multe surse despre existenţa unor asemenea înregistrări, total
nedemne pentru o artistă de talia Irinei...
Am spus
înainte că nu voi insista asupra vrajei şi duioşiei indescriptibile din muzica
Irinei Loghin. N-o voi face din următoarele două motive:
1)Aceasta-i
particularitatea distinctivă şi unanim recunoscută a muzicii Irinei, prin care
ea şi-a asigurat locul în loja de onoare a muzicii de cea mai aleasă simţire
artistică;
2)Muzica
este cea mai pură şi mai inefabilă dintre arte. Prin ea se realizează cel mai
profund şi mai răscolitor dialog între inimi şi suflete. Cum muzica se
adresează în exclusivitate simţirii şi cum impresia stârnită de ea în rândul
ascultătorilor se cuantifică în profunzimea şi intensitatea emoţiilor
provocate, se cheamă că ea şi-a atins scopul său sublim atunci când inimile
celor care o ascultă intră în rezonanţă magică cu inima atotîncăpătoare a
artistului.
Iată de
ce voi face anumite aprecieri asupra versurilor pe care sunt aşezate melodiile
Irinei Loghin. În primul rând se constată fluenţa şi firescul versurilor: nimic
încărcat, nimic forţat, totul curge lin şi suav înspre urechea şi inima
ascultătorului, răpit peste poate de un farmec anume amestecat cu dor, chiar
atunci când apare acelaşi refren, ca de pildă foarte frecventul „măi”.
Ba mai
mult. În trista şi extrem de emoţionanta melodie Întoarce-te, bade-n sat, refrenul „A, doina, doina, doina” este
cântat după fiecare vers, şi cu toate astea nu deranjează câtuşi de puţin.
Dimpotrivă, refrenul se armonizează perfect cu structura internă a cântecului
şi contribuie la admirabila susţinere a liniei sale melodice. Cu o inegalabilă
forţă de sugestie, care acţionează asupra ascultătorului până în vecinătatea
lacrimilor provocate de dorul sfâşietor după cineva nespus de drag, interpreta
îl imploră pe iubit, alias badea, să revină în sat. Pentru a fi cât mai
convingătoare, la ce argumente va recurge? La dorul mamei după cel plecat,
respectiv la elementele care le-au configurat copilăria şi mai târziu
dragostea: “„Fie-ţi dor de maica ta,/ Că şi ea te-o aştepta./ Aminteşte-ţi
pajiştea/ Ce ne-a ştiut dragostea;/ Doina dulce din caval,/ Luna când urca pe
deal,/ De salcâmul înflorit,/ Sub care-am copilărit;/ De portiţa cu nuiele/ Şi
de cântecele mele...”
Fata
îndrăgostită din cântecul Irinei se dovedeşte a fi o adorabilă Sunamita
modernă, celebrul personaj din Cântarea
cântărilor, atât prin ardoarea înduioşătoare cu care-şi cheamă iubitul, cât
şi prin elementele naturale pe care se sprijină tăria invocării sale.
Dar nu
numai în acest cântec interpreta recurge la elementele naturale şi eterne
(codru, deal, râul Prahova, vânt, stele etc.) pentru a exprima trăinicia
dragostei ori persistenţa maladivă a dorului. Astfel, deşi în cântecul Of dor, of mor, artista constată că „...ai
iubit cât ai iubit/ Şi nimic n-ai folosit,/ Mai rău ai îmbătrânit/ Din pricină
de iubit”, totuşi în Cei trei brazi de la
Sinaia, ea invocă vântul după cum urmează: „Zboară mai sus decât norul/ Şi
adu-mi acasă dorul;/ Fără ploaie sau furtună,/ Vino cu neica de mână...”
Ori
prin această strânsă corespondenţă cu elementele naturii, ce urcă până la
invocare, suntem transpuşi în lumea mirifică a baladei Mioriţa, pe care – de altminteri – inegalabila Irina Loghin o
interpretează cu multă graţie şi simţire artistică.
Al
doilea buchet de melodii din bogatul repertoriu al artistei noastre, după
melodiile de dragoste şi dor, îl formează cele ce deplâng despărţirea de mamă: Mi-ai dat, mamă, cântecul, Mamă, m-ai
crescut de mică etc. De altfel, Irina recunoaşte că melodia Mi-ai dat, mamă, cântecul i-a adus
consacrarea, după ce tot ea lansase ideea despărţirii de mamă.
Fără a
avea pretenţia unei analize exhaustive în ceea ce priveşte repertoriul celebrei
interprete, să mai semnalăm grupul de melodii în care Irina fie că ne introduce
în atmosfera de basm a datinilor (nunta în Azi
în sat e nuntă mare, respectiv munca la războiul de ţesut în M-a pus maica la ţesut), fie că dă
sfaturi utile fetelor de măritat (Fetelor,
mă ascultaţi) sau îi sfătuieşte în cântecul Mamelor, de sunteţi mame pe tinerii căsătoriţi cum să se comporte
în continuare cu părinţii pe care tot după datină i-au părăsit, lăsându-i
singurei şi cu „inima friptă”: „Dragă fată, drag flăcău,/ Ascultaţi de sfatul
meu:/ Azi te duci la casa ta,/ Dar părinţii nu-i uita...”
De remarcat că multe din cântecele Irinei sunt admirabile dialoguri
muzicale: dialogurile efective şi de mare succes purtate în prima parte a
carierei sale cu îndrăgitul solist Benone Sinulescu, ori – aşa cum deja am
menţionat – chiar cu elementele aflate în natura înconjurătoare (vântul,
brăduţul etc.), cărora li se adresează în momente de mare restrişte cu mai
multă încredere şi sinceritate decât unor persoane. Este binecunoscutul proces
de animizare al basmelor, fără de care acestea ar fi mult mai sărace în emoţii
şi învăţăminte.
Sobrietatea este o altă remarcabilă
caracteristică ce face cinste artei interpretative a Irinei Loghin. Adică fără
lălăieli şi tărăgăneli de prisos, cu toate că este o adevărată modă în anumite
zone ale cântecului popular şi cu toate că Irina ar fi putut s-o facă mult mai
bine ca alţi interpreţi, că doar profesorul de canto, Octavian Cristescu, i-a
spus de cum a auzit-o cântând prima oară: „Tu ştii că ai o perlă în gât?!” Or,
aşa cum prea bine se ştie, sobrietatea aduce cu sine un spor de puritate şi
claritate. Fără teama de-a greşi, putem spune că acesta-i sistemul referenţial
al artei interpretative, din care se hrăneşte formidabila prospeţime a
cântecului Irinei Loghin: timbru-puritate-claritate.
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu