Ilie, nimeni nu scapă de aici în viață...

Viața este un cadou și de fiecare dată când soarele răsare dimineața, este o nouă oportunitate de a face lucrurile mai bine decât cu o zi înainte. Poți trăi viața așa cum alegi și să-i dai cel mai bun sens pe care tu crezi că ți se potrivește cel mai bine.

Pentru că, până la urma urmei, pe toți moartea ne obligă să ne găsim sensul vieții, altfel cu toții am bâjbâi în eternitate fără să ne pune problema și fără să încercăm să aflăm cine suntem cu adevărat și de ce suntem aici.

Un proverb al aborigenilor australieni spune că odată, Viața a întrebat Moartea: „De ce oamenii mă iubesc pe mine dar te urăsc pe tine?” Moartea a răspuns: „Pentru că tu ești o minciună frumoasă dar eu sunt un adevăr dureros”.

Da, știm, ne-am convins că suntem cu toții vizitatori în acest timp, în acest loc. Suntem doar în trecere. Scopul nostru aici este să observăm, să învățăm, să creștem, să iubim… și apoi să ne întoarcem „acasă”.

Acasă s-a întors și ILIE GHERHEȘ, doctor în istorie, cercetător, muzeograf, autor de cărți, lector universitar, profesor și, mai ales, prieten și om de mare omenie. A fost director la Arhivele Naționale secția Maramureș, director al Muzeului de Etnografie, șef al Comisiei Județene de Heraldică, a predat la generații de studenți, a publicat articole în cele mai prestigioase reviste de istorie din țară, lăsând în urma lui o moștenire vastă și valoroasă pentru comunitatea noastră, dovadă că n-a făcut degeaba umbră pământului.

Avea vocația prieteniei și m-am bucurat că am făcut parte din cercul său. Cu un deceniu în urmă l-am convins să scrie câte un articol în săptămânalul „Emaramureș” și astfel s-a născut o colaborare deosebit de frumoasă, de durată.

Pentru articolele sale am găsit întotdeauna spațiu suficient, uneori chiar și două pagini. A fost frumos și ne-am bucurat împreună de reușită.

Dumnezeu să-ți lumineze calea, să aibă grijă de tine, pentru că meriți. O să-ne lipsești mult, prietene drag!

Sincere condoleanțe familiei îndurerate!

PS. „Eu cred că nimeni nu moare. Cred că sufletul devine de fapt o umbră și la înălțimea rătăcirii sale zace la poalele unei flori nevăzute”.

(Carlo Bramanti)