Fiindcă am primit în apropierea Zilei Micii Uniri romanul „Poezie și Agonie – Tinerețea poetului”, autor Al. Florin Țene, editura „Napoca Star” Cluj Napoca, 2025, m-am văzut îndatorat să scriu câteva considerații despre acest prim roman al începutului de an, mai ales că l-am citit dintr-o suflare și știam modul personal, plăcut, de a relata al marelui scriitor clujean.
Romanul, așa cum scrie în prefața cărții Liliana
Moldovan, este despre: „...portretul scriitorului ideal, al cărui destin este
dominat de dansul dintre agonie și extaz. Cu mintea măcinată de întrebările
existențiale specifice adolescenței și tinereții, dar cu sufletul pregătit
pentru zborul spre atrăgătorul și magicul cer al literaturii, eroul cărții,
Mircea Tănăsescu devine prototipul poetului înzestrat cu un talent sclipitor,
dar care adoptă o dualistă filosofie de viață, ce îl obligă să se penduleze
între nevoia de supraviețuire și arzătoarea dorință de a-și parcurge propria
cale spre împărăția poeziei”.
Subiectul (pe scurt) este despre tânărul Mircea
Tănăsescu, orfan de mamă și cu un tată alcoolic și leneș, care, se pare, s-a
născut într-o zodie potrivnică. Alungat de acasă de propriul tată, elevul de
liceu ajunge în București, se înscrie la
Colegiul „Gheorghe Lazăr”, învață să fie un învingător și „pornește pe drumul
spre afirmare în lumea literaturii”.
Capitolul I numit sugestiv „Dă-l dracu de citit,
treci la sapă” ne spune filosofia părintelui său, fiindcă acesta îi spunea: „De
câte ori te văd cu cartea în mână îmi vine să mor. Hai! Ia sapa și prășește
porumbul ală din grădină că nu a plouat de mult! Să știi de la mine...o prașilă
e ca o ploaie bună”.
Capitolul II, cu titlul „Nu îți e rușine să iei mai
multă anafură!?” ni-l prezintă pe Mircea, personajul central al romanului mergând la biserică și avem parte de prima
poezie a lui Al. Florin Țene din roman, o poezie despre Crăciun, de o
sensibilitate aparte: „Ninge ca în baladele noastre/ În păduri seculare se
aprind astre/ Coborâte pe crengi, venite de sus/ În sufletele noastre născând
pe Iisus.// E Crăciunul și cerul naște uimiri,/ Ne pune Domnul în ochi alte
priviri,/ Nostalgia aprinde vinovății spre apus/ Când în sufletele noastre se
naște Iisus” („În sufletul nostru s-a născut Iisus”).
Capitolul III „Pleacă de-acasă că-ți tai
picioarele!” debutează cu cearta dintre tată și fiu iar dialogul dintre cei doi
este elocvent: -Nu te supăra, dar tot anul școlar mi-ai băut bursa.../- Păi
stai în casa mea. Nu plătești chirie, nu plătești nimic...Și mai vrei și
banii!?/- Banii sunt dați pentru învățătura mea!/- Bă! Să nu mă judeci pe mine!
Eu te-am făcut, eu te omor!”. Despărțirea pentru Mircea era dureroasă, fiindcă
lăsa în urma lui o lume iar satul natal era „...precum
pielea pe care mă învelește. Cum pot trăi fără piele?”. Acum publică și
primele poezii pe care preotul satului le pune la „Avizierul” bisericii, dar
lucrul acesta trecea în plan secundar datorită plecării și dezrădăcinării.
Capitolul IV „Feciorule, să ai noroc în București”
sunt spuse din inimă de către văduva Maria căruia tânărul îi taie lemnele și
primește „mas” (loc de dormit), mâncare și un ceas marca „Popeda” al
răposatului soț, în drumul lui spre București.
Capitolul V numit „Tinere, de boala Poeziei nu o să
scapi până mori” și Capitolul VI „Tinere, de Poezie nu o să scapi decât când
vei muri” (titluri cumva apropiate) ni-l
prezintă pe Mircea înscriindu-se în ultima clasă la Liceul „Gheorghe Lazăr”.
Al. Florin Țene ne prezintă (pagini cu totul inedite) Uniunea Scriitorilor din
România, succesoarea Societății Scriitorilor Români (S.S.R.) despre întâlnirile
de neuitat cu scriitori celebri sau cel puțin în vogă în acea perioadă a
socialismului feroce impus de Ceaușescu: Mihai Beniuc, Radu Albala ori Nicolae
Manolescu, despre munca la redacția unui ziar important, dar și munca de sisif
ca tipograf. Tot acum începe povestea de dragoste cu Liliana, profesoara de
limba și literatura română, care ulterior, îi va deveni soție.
Capitolul VII numit „Poetul privește cu un ochi spre
esența limbii și cu celălalt spre poezie” ni-l prezintă pe Mircea ca un
învingător. A luat primul salariu și-și permite mici răsfățuri: un radio
”Tuning!, o trusă de barberit, apă de colonie, o sticluță de parfum și un
telemobil. Ar fi vrut să-i telefoneze tatei iar nostalgia și tristețea i-a
umplut sufletul. Se pare că nu putem să le avem pe toate deodată...Întâlnirea
cu Arafat, colegul de cameră din cămin a fost benefică fiindcă la dus la Riyad,
în Arabia Saudită, unde a debutat cu un volum de poezii scrise în limba arabă.
Mircea începe să viseze cu ochii deschiși:
„Când voi strânge bani, fac un împrumut și cumpăr o tipografie și o editură.
Voi scoate cărți de poezie și voi strânge în jurul meu pe toți ai mei.”.
Capitolul VIII „Mircea ești fiul meu din cuvânt,
ești taina Mirului din numele tău” ne prezintă un Mircea care are grijă de
Radu, cel care-l „adoptă ca fiu. Ne prezintă cu lux de amănunte plecarea în
lumea arabă și tipărirea volumului, cu bani de la Cultură din Arabia Saudită.
Titlul cărții?! Nemaipomenit! „Răbdarea cuvântului”. Așadar tânărul Mircea
debutează în Arabia Saudită și nu în România, cum o fac majoritatea poeților
români!
Capitolul IX „Totul e a dumitale! Să le stăpânești
sănătos” debutează cu sosirea lui Mircea la București, întoarcerea la editura
„Carmen” unde lucra și vizionarea la TV a știrilor care vorbeau despre
„...contradicții dintre partidele care nu veneau cu nicio soluție pentru
redresarea economiei și ridicarea nivelului de trai”.
Capitolul X „Domnule ministru, prin poezie nu se
îmbogățește nimeni! Dar, trebuie făcut ceva ca Poetul să trăiască decent!” are
un titlu mereu actual. Poetul ar trebui să trăiască decent din opera sa, dar în
România încă nu se poate și sunt slabe speranțe să revenim la statutul și viața
trăită în anii 1960-1989, asta o spun eu dar și Al Florin Țene dacă urmărești
cu atenție firul epic al romanului „POEZIE ȘI AGONIE – Tinerețea poetului”. Mircea
își ia carnetul de șofer, diploma de licență și își lansează volumul de poezii „Răzbunarea cuvântului”, la
librăria „Mihai Eminescu” iar despre volum vorbesc cunoscuții Nicolae Manolescu
și Eugen Simion. Așa cum am spus și mai înainte, romanul are intercalate mai
multe poezii ale autorului, deosebit de valoroase printre care și poezia
„Poetul”: „S-a întors poetul pe strada copilăriei/ Și e o altă adresă pe casa
lui/ Bronzul toamnei sună în frunza viei/ Și galbenul scrisorilor a trecut în
gutui.”. Ni se amintește de Ziua Limbii Române, unde propunerea legislativă a
fost inițiată de către Al. Florin Țene, Ligya Diaconescu și Corneliu Leu,
cărora le aducem mulțumiri și noi din acest colț de pagină.
Capitolul XI „Fiule, tu ești cel mai frumos poem al
viitorului” cred că n-are nevoie de nici o explicație suplimentară. Poate doar
să-l citez pe autor: „-Da! Iubită! Abia acum mănânc și eu ceva...Am grijă!
Doamne ferește! Nu mă îmbolnăvesc...Ce?! Gravidă? Ce mă bucur! Să ai grijă de
tine. Să nu faci eforturi...Tata? Mă bucur că te ajută. În 6 luni?! De ce nu
mi-ai spus până acum? Să nu mă sperii!? Mă bucur. Sunt fericit. Când o să fie,
să naști, te duc la Maternitatea Polizu. Am acolo un medic scriitor, căruia
i-am publicat o carte. Să te culci mai devreme...Noapte bună, iubită! Te
iuuuubeeesssccc!”.
Romanul „Poezie și Agonie – Tinerețea poetului” este
o filă importantă din viața autorului, cu bune și rele, ca-n viață iar de la Poezie, adică de la forma supremă a
manifestării umane până la agonie nu
este decât un pas. Grigore Vieru afirma că „Poezia ar fi secretul creierului
scăpat din gura inimii.” și nu putem să-l contrazicem, deși eu nu cred într-o
definiție a acesteia. Acest roman,
îndrăznesc să spun, este un roman autobiografic deoarece lecturând paginile eu
mi-l închipuiam pe tânărul, vigurosul, înaltul și mereu sentimentalul și
îndrăgostitul de frumos și poezie Al Florin Țene. Remarc înțelepciunea în
alegerea titlurilor celor 11 capitole, titluri-reper, ca pietre de hotar al
întregului roman, ce trasează linia principală și fluidizează povestea
personajului Mircea. Romanul cu fir epic, liric, axiomatic este și o frescă a
perioadei comuniste și o scurtă perioadă de după 1989, un roman-document al
celor două „lumi” trăite de Mircea și de români.
Și prin acest
nou roman, Al. Florin Țene ne dovedește o putere creatoare de invidiat, îi
îndeamnă pe confrați să scrie cu curaj și autocenzură, prin propriul exemplu.
De altfel prietenul Răzvan Ducan îl consideră pe maestru Al. Florin Țene un
„LORD SENIOR AL SCRISULUI DE SUBSTANȚĂ” iar senior editorul Johnny Ciatloș Deak
îl consideră „UN STRĂJER AL LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE”!
Vă rog să primiți și felicitările mele sincere,
maestre Al. Florin Țene! Cu plecăciune,
Gelu DRAGOȘ, UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu