Amintirea unui haiduc al spiritului

                                      de Gheorghe Pârja

M-am bucurat că nici aceste războaie, care ne privesc și pe noi, nu au reușit să-mi estompeze memoria care adăpostește figura emblematică a unui haiduc al spiritului maramureșean. Este vorba despre sculptorul în lemn Pătru Godja-Pupăză, din Valea Stejarului. Mulțam memoriei cinstite că m-a tras de mâneca ființei și mi-a adus aminte că astăzi, 17 martie, în urmă cu 89 de ani, venea pe lume fabulosul personaj care a înnobilat Maramureșul. Nu știu dacă am fost atât de frate cu codrul Gutâiului, dar știu sigur că fratele meu mai mare întru Maramureș, cu înțelepciune, har, pricepere și sete de absolut era Pătru. Cel care știa pădurea pe de rost. În preajma lui, mai mult am tăcut și l-am lăsat pe el să mărturisească puterea gândului.

Nu am dus lipsă în viața mea de oameni sfătoși din Maramureș. De la Moșu Lupu, din Desești, la Hotea lui Năvală, din Glod. Dar Pătru i-a întrecut pe toți. Aveam sentimentul că i-a citit pe filosofii greci și nu vrea să-mi spună. Atâta limpezime și profunzime avea cugetarea lui. Iar cuvântul îl întorcea în vechime, să-și moaie tinerețea de astăzi în călimara vechilor cazanii. Am fost de multe ori acasă la el, pe Vale, într-o familie cu rânduieli potrivite după ceasul care bate în ritmul unei vechimi folositoare: Ioana, nevastă, Ion – fiu, Maria – fiică, Petru – ginere, care-i duce mai departe destinul meseriei.

Cu un prilej, am convenit să scriem o carte împreună. Eu să întreb, el să răspundă. În ziua Schimbării la Față, a anului 2008, mă aflam în celebrul atelier din Vale, unde s-au plămădit atâtea minuni în lemn. Rătăcit printre sutele de casete audio, amplul dialog a căzut într-o nemeritată uitare. Când Pătru s-a stins din viață – 3 ianuarie 2016 – iată, au trecut zece ani, eram undeva pe Coasta de Est a Americii, în statul Delaware. Acolo am primit vestea tristă. Dar mi-am adus aminte și de interviul cu Pătru. Ajuns acasă, în Maramureș, primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut casetele cu pricina. Le-am găsit și m-am pus pe treabă.

Cartea „Seniorul lemnului” a apărut în anul 2019, la Editura Ethnologica, din Baia Mare, grație regretatului dr. Ștefan Mariș și inspiratului profesor Florin Pop. Acum, înainte de scrierea acestui text, am făcut o recapitulare a personalității acestui haiduc al spiritului. Pătru a fost dăruit de Dumnezeu cu înțeleapta intuiție de a da forme lemnului, cu meșteșugul hâtru al vorbirii și cu o gândire țărănească iscoditoare. Pentru mine, Pătru rămâne o punte între două lumi. Una cam dusă, abia atinsă de mine, și aceasta, care se mișcă într-un ritm uluitor. El a rămas ambasadorul unui timp, căruia i se mai văd rădăcinile în Maramureș, dar a înțeles foarte bine vremea care a năvălit peste noi.

Ca unul care m-am născut și crescut în lumea satului, ușor mi-am dat seama de zestrea spirituală a lui Pătru. Care a învățat mersul țăranului prin viață, dar și purtarea lui în lumea orașului. A știut să fie cu judecată, când simțea primejdia, dar și curajos, ca un haiduc, când avea muntele în față. Era ca Frații Petreuș, în muzică: un miracol firesc! Îl cunoșteam de pe vremea când lucram la Muzeul Maramureșean, din Sighetul Marmației, când venea pe la mentorul lui, vestitul cioplitor de porți, Gheorghe Borodi. Apoi, scriitorul Ioan Ardeleanu-Pruncu a recuperat opera rapsodului popular Ilie Godja, fratele lui Pătru. Așa am fost mai des în Vale.

Când am devenit jurnalist, m-am împodobit cu un interviu cu un titlu care spune tot despre gândirea lui Pătru: „Când cioplesc, simt că trăiesc mai mult și nu trec cu leatul meu”, publicat în revista „Flacăra” (1979), din București, unde eram redactor. Acel interviu a fost prima deschidere spre lumea românească a marelui meșter-cioplitor din Valea Stejarului. De acolo a pornit și filmul lui Cornel Mihalache, regizorul care i-a urmărit destinul lui Pătru timp de 25 de ani. Un film mai puțin vesel, mai mult trist, poetic și sfătos.

După ce a cucerit țara cu lucrările lui, Pătru a luat drumul Europei și al Americii. Când a fost la Detroit l-a bătut gândul ca acolo, într-o pădure americană, să facă Muzeul Singurătății. Splendidă idee! Nu a fost să fie! A fost un adorabil interlocutor, un om cu gânduri multe. Pentru a spori imaginea meșterului cioplitor (puteți să-i spuneți și sculptor), în carte se regăsesc textele bunilor prieteni, profesorul Ioan Ardeleanu-Pruncu, scriitorilor Gheorghe Mihai Bârlea și Echim Vancea, toți trei fini cunoscători ai tradițiilor Maramureșului. Am închegat cartea ținând seama de o mărturisire făcută de Pătru, la el acasă: „Și amu îți mulțumesc că ai venit pe la noi și să vorbim de una și de alta. Un om născut și crescut aici, în Maramureș, cum ești dumăta, altfel simte lumea noastră.”

De la el puteai învăța recunoștința față de cei care te-au sfătuit pe cărările lumii. Îi plăcea viața și să dăruiască tot ce are. Așa l-am întâlnit alături de celebrul Grup IZA, unde juca rolul vechimii, dar și al haiducului printre noi. Nu te-am uitat, Pătrule!

Astăzi este 17 martie, ziua venirii tale pe lume. Mai stau de veghe lucrările tale care îți strigă numele.