Semnal editorial

 

ECOURI LITERARE, DINSPRE MARAMUREȘ, ÎNSPRE TURDA

sau

ADRIAN CASONI, NE SURPRINDE PLĂCUT, CU CEL DE-AL DOILEA VOLUM DE POEZII - „CEL FĂR’ DE LUME”

Motto:

„Oricât de sumbră ar fi viziunea sa, destinul poetului liric este de «a cânta», de a se concretiza în armonii, de a face să scânteieze înțelesurile primordiale. Fiecare poezie lirică adevărată ascunde o scânteie cerească, pe cât de scurtă, pe atât de intensă, capabilă să pună în lumină pentru un moment eul autentic și prin aceasta ceva din marile sensuri ale existenței”.

(Liviu Rusu, Estetica poeziei lirice)

Poeziile din acest volum par a se desprinde din Luceafărul lui Eminescu, se sugerează ideea Luceafărului care se vede suspendat între cer și pământ, e cel ce caută un ideal al lumii absolute. Sentimentele exprimate par a fi ecoul dintr-o lume în care totul se unește și tinde spre un ideal.

În „Cel făr’ de lume”, se caută un ideal al lumii absolute; aici poetul dăinuie atât prin întuneric, cât mai ales prin lumină:

„De vreți să adăugați un nume

Pe lista lor cea neagră,

Să mă numiți «Cel făr de lume»

Și vedea-veți cum mi-or pune

Strâmtoarea lor cea albă...

Așa că-n forma de cenușă

Din ciocul unei ciori,

Mă voi strecura

Prin broasca de la ușă

Și le voi da fiori”.

Sau:

„Privesc, mă uimesc și râd.

Cu inima-mi de piatră, cu sufletul gemând

Adăpostit în extrema unei lumi superioare,

Între bine și rău, între hău și cer,

Și-n brațele divine ale lumii purtătoare

De lumini ancestrale, din lună și din soare...

Și-ncet să cobor din lumea lui Ador,

În lumea cea firească a vechiului Amor”, (Privesc, mă uimesc și râd).

Invocarea Anei lui Manole din baladă creează un ecou adânc în sufletul semenilor:

„De ce ne-am teme de iubire

Sau de clipa ce se-avântă,

Când și Verlaine ne-ar spune:

Prin mine eul vostru cântă!?

Și poeții o să se mintă,

Încercând să simtă

Ce simt eu pentru tine,

Căci tu pentru mine

Ești zeița ce-mi agață

Șirul anilor de viață”, (Os mundi).

Limbajul liric fiind evocator redă iubirea sub lună:

„Aura noastră

Ce-ntreaga lume o cuprinde

Și-n lacrimi ne scăldăm

Ținându-ți mâinile aproape,

Iar codrul îl cedăm

Iubirii noastre șchioape”, (Scena lunii).

„A fi sau a nu fi”, se-ntreabă din amintiri trecute aduse-n timpul prezent:

„Și de-a fi, de-a fi ca eu să fiu

Acela,

Atunci om fi, atunci om fi

bărbatul și femeia”.

Iar un singur vers din Bărbatul și femeia ne poate familiariza cu sensul întregii poezii.

Pendulând între efemer și veșnicie tânărul poet exclamă:

„Și fac

Și fac cumva

Să ajung din nou

În dimensiunea mea.

În dimensiunea unde

L-am întâlnit prima dată

Pe nimic

Pe nimicul ce vine

La braț cu nimicul din mine.

Două nimicuri din două lumi străine”, (Nimicnicie).

Prin puterea evocatoare a cuvintelor poetul se vede ca și creator:

„Un eu animalizat

De uman

Și umanizat

De animal.

Un eu ireal

Transpus în real,

Dar totodată și un eu sesizat

Că utopica-mi stare

E doar un ideal”, (În element).

În Cultul umanității îmbină funcția magică a limbajului cu cea logică:

„Căci îmi spunea mamaia

De culmea ce ne așteaptă,

Dar dacă sus pe culme-i raiul,

Iar jos în groapă-i iadul,

De ce e jos cuvântul?

De ce e jos și graiul?

Ducând de generații

Mai departe... raiul?”.

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Ulmeni, MM