Un președinte non-cinetic

Una din cele mai surprinzătoare lecții de educație civică s-a petrecut pe vremea când construiam de zor socialismul multilateral dezvoltat. Un cetățean, după ce s-a cinstit într-un restaurant de fițe, nemulțumit de nota de plată umflată, a cerut socoteală ospătarului.

Fără prea multe explicații, acesta l-a fost scos afară în șuturi și l-a lăsat lat pe caldarâm. Când a venit miliția și salvarea, ceilalți ospătari au declarat „in corpore” că cetățeanul s-a îmbătat și a început să profereze injurii la adresa Tovarășului și, mai ales, a Tovarășei.

Revoltat de comportamentul intolerabil al „bețivului” și totodată din dragoste și respect pentru „iubiții conducători”, colegul lor, vigilent și patriot, l-a scos afară din restaurantul plin de oameni ai muncii și i-a aplicat corecția pe care o merita.

Povestea este veche, dar „ospătarii” de serviciu au supraviețuit de-a lungul timpului. Trompete și tromboane care cânta la comandă, „sarmalagii” utili care fac poze cu maimuța, cenzori vigilenți ai cuvântului prea românesc, ciuvici și mândruți tupeiști sunt împrăștiați strategic în toată mass-media.

Noul „tovarăș” de la Cotroceni, pierdut pe lângă covorul roșu, ar face orice pentru ceea ce „ospătarii” numesc recunoaștere internațională. Și-a pus o șapcă „MAGA” sub popoul prezidențial și a dat mâna cu Marele Blond, deci există, chiar dacă, pentru moment, doar ca „prim minister”. Studii cu semne de întrebare, donații care nu se leagă, toate trec pe planul doi. La fel și explicațiile despre lovitura de stat a cărui beneficiar a fost în mod direct.

Nicușor spune că americanii s-au lămurit și le este recunoscător. Vor să întrăm alături de ei într-un război care nu este al nostru? Desigur, suntem aliați serioși și, dacă trebuie, facem tot ce ne cere partenerul strategic. Și ce dacă NATO este o organizație defensivă, iar acest „război” nu întră sub Articolul 5. Mai contează că este doar o operațiune SUA-Israel unilaterală, criticată internațional ca “neprovocată” chiar de ONU?

România nu este atacată, deci sprijinul logistic, chiar dacă „defensiv”, poate fi văzut ca o implicare într-o agresiune, expunând țara la represalii. Dar stăm liniștiți pentru că șefuțul suprem al armatei îi asigură pe români că nu au motive de îngrijorare și că „țara este mai în siguranță prin prezența militară americană sporită”.

Stăm liniștiți și pentru că votează aleșii noștri în parlament, numai că nici ei nu prea știu și nici nu prea au voie să știe ce votează. Dar vorba lui nenea Iancu, „dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie…”.

Securitatea națională și regională va fi consolidată și pentru că echipamentul care va fi adus la Kogălniceanu „îmbunătățește securitatea României prin monitorizare și comunicații avansate, care pot fi utile și împotriva amenințărilor rusești” a mai subliniat Nicușor Dan. Păi nu și de asta o fi venit a doua zi la București, „eroul poporului ucrainian”, Zelenski?

Avea documentele pregătite în ucraineană și engleză pentru un președinte român dezorientat, la propriu și la figurat, care, la el acasă, nu își găsea drumul. Zelenski a cerut mai întâi curentul subvenționat, apoi gazul din Marea Neagră, că oricum noi, românii, nu avem unde să-l depozităm, poate doar în brichete, și, cine știe, mai târziu și ceva soldați că tot avem ce ne trebuie după cum contabiliza același Nicușor.

„E vorba de avioane de realimentare, (…) a unor echipamente de monitorizare și a unor echipamente de comunicații satelitare, acestea din urmă în corelare cu scutul de la Deveselu. Subliniez faptul că aceste echipamente sunt defensive și subliniez faptul că ele nu sunt înzestrate cu armament propriu-zis, în termeni tehnici se spune că ele sunt echipamente non-cinetice.”

Numai că distincția prezidențială sună comic sau cel puțin forțat pentru mulți, pentru că echipamentele „non-cinetice” fac posibilă acțiunea cinetică și letală a altora. Un avion de realimentare nu trage cu rachete, dar permite unui F-35 sau B-52 să zboare mii de km, să lovească ținte în Iran și să se întoarcă.

Ca și portavionul care nu participă „direct” în luptă, nu trage cu tunul lui principal, e doar un aeroport mobil, fără de care lupta nu există la scară mare, la fel și cu tanker-ele și radarele de la Kogălniceanu sau Câmpia Turzii nu sunt decât o linie fină între „sprijin defensiv” și „abilitare ofensivă”.

Avem voie să ne mai întrebăm ce se întâmplă cu România fără a ne teme de „ospătari”? Mai deținem ceva, mai avem o țară, mai suntem pe hartă? Forța de muncă împrăștiată prin lume, gazul vândut înainte de a fi extras, pădurile rase în văzul lumii, datorii cât pentru trei generații fără să știm pe ce s-au dus banii.

O notă de plată pe care trebuie să o reclamăm cu riscul de a fi „scuipați” și „bătuți” de „ospătari”. Zelenski a mai venit la București să ne fluture decretul prin care Ucraina va sărbători Ziua Limbii Române pe 31 august. În acea zi, probabil, românii din regiunea Cernăuți, din Transcarpatia și Bugeac vor avea voie să vorbească românește…

(Viorel Ioniță, cotidianulhd)