DUMINICA
A 2-A DUPĂ RUSALII (A SFINȚILOR ROMÂNI) MATEI 4, 18-23
În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea
Galileei, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei,
fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis:
Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând
mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi
frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu,
tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și
pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în
sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala
și toată neputința în popor.
Evanghelia acestei duminici ne pune înainte unul
dintre cele mai simple momente din istoria mântuirii, dar în aceeași măsură
bogat în simbolism și mesaj duhovnicesc: chemarea primilor ucenici de către
Mântuitorul Hristos. Narațiunea biblică ce relatează acest moment ne spune că,
pe când Domnul trecea pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Simon Petru și pe
Andrei, fratele său, cărora le adresează cuvintele: „Veniți după Mine și vă voi
face pescari de oameni” (Matei 4, 19). Mergând mai departe, a văzut alți doi
frați, pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele său, oameni simpli, pescari
obișnuiți, aflați la lucru, pe care, de asemenea, i-a chemat. Această chemare
avea să rămână un îndemn actual peste veacuri pentru cei care vor să-I fie
ucenici. După cum menționează Sfântul Evanghelist Matei, Iacov și Ioan își
cârpeau mrejele, ținând să arate starea lor materială – erau oameni simpli
care-și câștigau subzistența de la zi la zi din pescuit, cu ajutorul unei mreje
deteriorate. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește acest aspect, văzând în
simplitatea și sărăcia lor un mediu prielnic al comuniunii și al rodirii
poruncii evanghelice: „Atât de mare era sărăcia lor, că își cârpeau mrejele,
neputând să-și cumpere altele. Nu mică dovadă de virtute este deocamdată și asta,
că îndurau cu ușurință sărăcia, că se hrăneau din munca lor cinstită, că erau
uniți unii cu alții prin puterea dragostei, că aveau alături de ei pe tatăl lor
și-i slujeau” (Omilii la Matei). Putem observa cum Domnul Iisus pe aceşti
oameni simpli îi cheamă, schimbându-le drumul vieții, făcându-i prin această
chemare cetățeni ai Împărăției cerurilor. Dintr-o cercetare amănunțită a
textului scripturistic putem observa că ceilalți opt ucenici au fost chemați
simplu, prin cuvintele: „Urmează-Mi!” și „Vino după Mine!”.
Drumul
de la ucenic la Apostol al lui Hristos
Dintre cei patru chemați, Simon Petru și Andrei au
fost ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, iar primele noțiuni despre Mesia
le-au dobândit de la acesta. Însă, dacă ne raportăm la Evanghelia după Ioan,
unde este relatat felul în care Andrei și Ioan al lui Zevedeu L-au descoperit
pe Iisus după momentul teofanic de la Iordan (cf. Ioan 1, 36-42), această
întâmplare a constituit o primă chemare ce ne deslușește atitudinea și
răspunsul prompt al celor patru pescari care aveau să ajungă ucenici și mai
târziu apostoli.
Atitudinea acestor pescari simpli este una de
neînțeles pentru logica umană de azi. Dar „ei au răspuns imediat, pentru că îi
chema Însuși Dumnezeu, Cuvântul Vieții, Cel ce a chemat din neființă la ființă
întreg universul, Cel ce a creat pe om la începutul lumii (cf. Facerea 2, 7) și
Cel ce cheamă pe toți oamenii la viață veșnică în Împărăția lui Dumnezeu”
(Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Evanghelia slavei lui Hristos, p. 97).
Cum să urmezi pe cineva pe care nu-l cunoşti, de vreme ce Iisus nu le promite
bogăție, nu le spune că viața lor va fi ușoară, nu le explică toate încercările
pe care aveau să le întâmpine? Dar le oferă ceva mai important decât toate
acestea: sens existenței ontologice, viață adevărată și împărtășirea vieții cu
Dumnezeu în veșnicie. Ucenicia lângă Hristos timp de trei ani a reprezentat
pregătirea pentru apostolat, abia după ce au fost martorii minunilor săvârșite,
după ce au trecut prin groaza Pătimirilor, au fost cernuți de drama trădării,
ei au devenit martori ai Învierii, ai arătărilor Mântuitorului înviat și ai
Înălțării Sale la cer, desăvârșiți apoi prin lucrarea Sfântului Duh, au primit
consacrarea și învestirea în slujirea de apostoli.
„Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să
le rușineze pe cele tari” (I Cor. 1, 28), după cum ne spune Sfântul Apostol
Pavel, însă din istoria biblică putem observa că atât înainte, cât și după
întruparea Fiului lui Dumnezeu și venirea Sa între noi, Duhul Sfânt a lucrat și
lucrează întotdeauna la fel. El a făcut din niște nomazi guri ale lui Dumnezeu
– Profeții Vechiului Testament, și din niște bieți pescari – păstori ai lumii.
Primii ucenici nu erau oameni desăvârșiți, Petru avea să se lepede, el a avut
mai multe sincope ale credinței de-a lungul itinerarului său cu Hristos (cf.
Marcu 14, 66-72), Toma avea să se îndoiască (cf. Ioan 20, 19-31), Iacov și Ioan
căutau întâietatea (cf. Matei 20, 21). Oare, în atotștiința Sa, Dumnezeul
Înomenit nu știa că aceia pe care-i cheamă la apostolat erau oameni predispuși
căderii? Și totuși Hristos îi cheamă, pentru că Dumnezeu nu caută oameni
perfecți, ci inimi dispuse să se schimbe, motivul venirii Sale între noi, acela
de a schimba lumea.
Lăsați
mrejele: Ce ne ține departe de Hristos?
Evanghelia spune că: „Îndată, lăsând mrejele, au
mers după El” (Matei 4, 20). Aici este marea întrebare pentru fiecare dintre
noi: Ce mreje ne țin legați și departe de Hristos? Ce nu ne lasă să răspundem
chemării lui Dumnezeu? Pentru unii sunt grijile lumești, pentru alții mândria,
pentru alții păcatul repetativ, viciul, comoditatea sau împietrirea
sufletească. Mulți îl iubesc pe Hristos, dar de departe, Îl ascultă, dar nu-L
urmează, Îl admiră, dar nu își predau viața în mâinile Lui. Legătura lumii în care
trăim, cu toate provocările ei, reprezintă mreaja ce ne constrânge libertatea
în drumul nostru către Hristos.
Tabloul evanghelic exprimă în mod simbolic
înfăptuirea răscumpărării omului de către Hristos. Metaforic raportându-ne la
Marea Galileii, aceasta ar putea fi văzută drept icoană a lumii în care trăim,
agitată de furtuni și curente, decăzută și care are nevoie de energiile
Harului. Pescarii sunt cei care îi adună pe oameni din marea lumii învolburate,
iar mreaja sau năvodul pescăresc cu care acei oameni simpli își câștigau
existența este înlocuită de mreaja Evangheliei, năvodul Împărăției cerurilor în
care Apostolii au pescuit toate neamurile cu undița cuvântului. Acesta este
motivul pentru care Hristos își cheamă ucenicii din Galileea neamurilor, pentru
că aceștia urmau să fie trimiși în misiune pentru a propovădui Evanghelia la
toate neamurile, după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Marcu, „Mergeți în
toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15).
Chemarea lui Dumnezeu nu se adresează doar monahilor, preoților sau sfinților
din icoane, ci fiecărui creștin. Fiecare este chemat să-L urmeze pe Hristos
acolo unde se află: în familie, la locul de muncă, în suferință, în bucurie, în
viața de zi cu zi, asemenea ucenicilor Domnului.
Prețul
transformării: ce lași în urmă?
Cei care aveau să devină ucenici ai Domnului, iar
mai târziu Apostoli au lăsat în urmă siguranța vieții obișnuite, familiile,
meseriile și confortul unei existențe previzibile: „Iată, noi am lăsat toate
și Ți-am urmat Ție. Cu noi oare ce va fi?” (Matei 19, 27). Pescarii și-au
abandonat mrejele, vameșii și-au părăsit câștigurile, iar fiecare dintre ei a
renunțat la o parte din sine pentru a primi o chemare necunoscută pentru ei,
dar cu mult înaltă față de ce aveau. Urmarea lui Hristos nu a însemnat doar
schimbarea drumului exterior, ci și o transformare interioară, uneori
dureroasă, prin care orgoliul, frica și atașamentul față de lume au trebuit
depășite. Apostolii au înțeles că adevărata apropiere de Dumnezeu cere jertfă
și curaj, însă ceea ce au câștigat, viața veșnică, a fost mai valoros decât tot
ceea ce au lăsat în urmă. Petru și ceilalți au lăsat mrejele, dar au primit în
schimb o viață care a schimbat lumea. Au devenit apostoli, luminători ai
neamurilor, temelii ale Bisericii.
Pentru omul de astăzi, urmarea lui Hristos
presupune, la fel ca în cazul apostolilor, un preț al transformării interioare
prin pocăință și întoarcere către Creator. Nu ni se cere neapărat să părăsim
locurile sau profesiile noastre, ci să lăsăm în urmă egoismul, autosuficiența,
superficialitatea, dorința de a fi mereu apreciați sau atașamentul excesiv
față de lucrurile materiale. Într-o lume dominată de grabă și confort, alegerea
de a trăi după valorile lui Hristos înseamnă uneori să renunți la anumite
obiceiuri, relații sau mentalități care te îndepărtează de bine și de adevăr
și să-I urmezi Lui, după cum ne adresează prin glasul Evangheliei: „Cine vrea
să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu
8, 34). Transformarea autentică constă într-o renaștere spirituală ce conduce
la cunoașterea lui Dumnezeu în urma împlinirii poruncilor date de Cel pe care
vrem să-L cunoaștem, cere jertfă, curaj și răbdare, deoarece schimbarea nu este
ușoară, dar, asemenea apostolilor, descoperim că tot ceea ce câștigăm este mult
mai important decât ceea ce lăsăm în urmă.
Chemarea ucenicilor nu este doar o pagină din
trecut, ci o realitate care se continuă și astăzi. Așa cum Domnul Hristos i-a
chemat pe pescarii de pe malul mării să lase mrejele și să-L urmeze, El ne
cheamă și pe noi să-I oferim inima, timpul și viața noastră. Așadar, dacă Îl
urmăm cu adevărat pe Hristos poate nu vom schimba lumea întreagă, dar vom
schimba lumea din jurul nostru, precum au început și ucenicii Domnului la
început: mai întâi cu familia noastră, copiii noștri, sufletul nostru, iar mai
apoi cu cei care ne întâlnesc, pentru că puterea nu este a noastră, ci a Celui
pe care L-am urmat. De aceea, să auzim și noi astăzi glasul Mântuitorului, iar
acest glas să devină o chemare interioară prin care suntem invitați să-I urmăm
lui, lăsând toate și pășind pe calea cea strâmtă a Crucii pentru a ajunge la
Înviere.
Autor:
Ierom. dr. Calinic Costescu – 14 Iunie 2026

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu