de Gheorghe Pârja
Când am lucrat la Muzeul maramureșean din Sighetul
Marmației am cunoscut Maramureșul în devenirea lui. Am prins perioada când au
fost revigorate porțile de lemn, pe văile Marei, Izei și Cosăului. Era vremea
când pentru un stejar de poartă omul putea avea urmări. Pe acest fond, bărbați
ai culturii sighetene au găsit energie și curaj intelectual pentru a relansa
aceste capodopere ale arhitecturii maramureșene. Ei poartă numele de Francisc
Nistor și Mihai Dăncuș, cu meșterii cioplitori Gheorghe Borodi și Pătru Bledea.
Cel care a semnalat împuținarea porților de lemn a fost pictorul Traian Bilțiu
Dăncuș, care a ridicat, la intrarea în satul Mara (pe atunci satul Crăcești) o
minunată poartă cu trei stâlpi, datată, anul 1936. Acum poarta se află în
Muzeul Satului din Baia Mare. O viclenie a acelei vremi era și aducerea prin
satele noastre a porților de inox și de fier forjat. Care au prins până în ziua
de astăzi. Era semnul schimbării îndoielnice, invadarea kitsch-ului, adică a
prostului gust, peste Maramureș. În vremea aceea suficient de riscantă pentru
opinii s-au mai aflat voci curajoase. Una dintre ele a fost cea a sculptorului,
pictorului și poetului MIHAI OLOS, care a dus mesajul valorii în Italia,
Japonia, Germania.
Dar era trup și suflet pentru Maramureș. Îl cunoștea
în toate încheieturile. Ar fi vrut să reînvie, în toată splendoarea, rafinata
spiritualitate a lemnului, cu măreața lui arhitectură. Pildă de frumos. De
sănătate estetică. Artiștii sunt cei mai în măsură să explice de ce Maramureșul
a fost numit de un savant japonez sat primordial, răpit de frumusețea care va
salva lumea. Așa, nu m-am mirat să-l văd pe Mihai Olos, cu traista-n bâtă, că
viața nu-i părea urâtă, spunându-le oamenilor că se mai poate face ceva
împotriva urâtului. Și chiar s-a făcut ceva, atunci, pe loc. Porțile
maramureșene au prins avânt. Au început să se construiască case din lemn. Și nu
s-a pierdut sămânța. Că urâtul este alungat de lângă noi. Și din noi. Îmi aduc
aminte, cum spuneam, cum Mihai Olos se războia cu falsul, pornind o campanie pe
față de arătare cu degetul a urâtului de prin satele Maramureșului.
Mihai s-a înconjurat de câțiva intelectuali din
zonă, stăpâni pe opiniile lor, pe cărțile lor, clari și cu argumente
convingătoare. Mulți dintre intelectualii amintiți proveneau din satele
Ținutului, deci erau stăpâni pe subiect. Au bătut văile Maramureșului pentru a
le arăta sătenilor hâzenia care s-a furișat pe la casele lor, prin satele în
care trăiau. Și ca să afle lumea de unde amenință falsul, și cum arată el,
le-au publicat în ziare. Știu că pe peretele unei case de lângă drum,
gospodarul a preferat conturul unui cerb imens, un basorelief de ghips. Un
vopsitor l-a colorat în maro. În spate erau trei brazi de ghips și un deal de
ghips. Sculptorul și prietenii lui de opinie i-au spus omului în public că ceea
ce a făcut nu aparține frumosului. Știu că Mihai avea darul pedagogiei,
folosind cuvinte blânde, convingătoare, să nu-l supere pe gospodar. Știți cum
sunt oamenii pe la noi, dacă nu le intri în voie! Mai ales când te legi de casa
lui. Nu mai știu toate amănuntele, dar nu peste multă vreme cerbul de ghips, de
pe casa cu pricina a dispărut.
Cu alte cuvinte, Mihai Olos a fost convingător.
Adică, a fost învins urâtul. El a sugerat cu argumente estetice că frumosului
îi stă bine la casa omului. De unde se vede că părerile cunoscătorilor, ale
pricepuților au fost luate în seamă. Țin să precizez că autoritățile de atunci
nu au avut niciun amestec. Era ideea personală a artistului Mihai Olos de a
opri urâtul să intre în Cetate. Povestea lui Mihai Olos, care a învins cerbul
de ghips, pare acum un amestec în treburile interne ale unui gospodar care a
avut și el gusturi de înfrumusețare a casei. Artistul, care avea criterii
estetice de alt rang, a încercat să lămurească situația creată. Care întruchipa
kitsch-ul, adică arta care a aterizat pe la noi în vremuri de schimbare. Și nu
intra în armonie cu creațiile izvorâte din maieutica vremurilor trăite de
înaintași. Falsul are felul lui de a se furișa în casele oamenilor, evident cu
acordul lor. Că noul captivează! Nici în vremea de astăzi, când suntem agresați
de fel și fel de importuri, un cuvânt bun din partea pricepuților ar fi de
folos.
Greu de luptat cu globalizarea care a venit peste
noi. Iar identitatea ne-o putem striga prin cultură și credință. Maramureșul,
și în acest context, are ce oferi. Putem învinge, cum a făcut și Mihai Olos, cu
vorbă bună, cerbul de ghips.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu