Evanghelia de Duminică: Cu Hristos, acasă

 

                               Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) Luca 19, 1-10

În vremea aceea trecea ­Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am ne­dreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.

Mulțimea de oameni adunată la un eveniment anu­me este înăl­ță­toare, dar poate fi și înșe­lă­toare. De multe ori mulțimea poate să impresioneze, să aclame și să apere valorile și viața. Alteori poate să încurce, să limiteze sau chiar să blocheze perspectivele, așa cum a pățit și Zaheu vameșul. El voia să-L vadă pe Iisus, dar „nu putea de mulțime” (Luca 19, 3). Nu putea pentru că era mic de statură, iar mulțimea de curioși se îmbulzea prea tare.

Mulțimea între mumă și ciumă

Până astăzi situația tot așa a rămas. Numărul oamenilor par­ticipanți la o manifestare anume poate fi un lucru impresionant și folositor. Să ne gândim numai la rolul pozitiv al publicului la un spectacol, sau la suporterii unui meci, sau la participanții la un maraton cu scop caritativ.

La fel e situația și în cazul unor manifestări religioase. Cu cât pelerinii sunt mai mulți, cu atât pelerinajul este mai emo­ționant. Să ne gândim numai la slujbele de Paști sau de Bobotează, care strâng atât de mulți credincioși, dornici de cuvântul lui Dumnezeu. Modelul vine din Sfânta Scriptură, unde ni se relatează că Iisus era urmat de „mulțime multă de popor”.

Dar să nu ignorăm și reversul. Mulțimile de oameni, de gură-cască, pot îngreuna lucrurile. Vulgul, de multe ori, ne împiedică serios în a-L întâlni pe Hristos. Ca să-L întâlnești pe Iisus trebuie să lupți cu mulțimea celor care sunt ca bolovanii în calea ta. Gloata, gura-lumii, moda, vedetismul, distracțiile, toate acestea alcătuiesc „tirania” mulțimilor care taie calea către Dumnezeu. De aceea, nu de puține ori, Hristos a fugit de popor, ca să se retragă în liniște și în rugăciune.

Mai nou, mulțimile de oameni se manifestă prin mass-media, prin internet, prin toate mijloacele de socializare, dar atitudinile exprimate nu sunt totdeauna de bun augur. Așa-zisa „socializare” se poate transforma din mumă în ciumă, într-un puhoi nimicitor, precum un râu cu apă cristalină se poate transforma într-o viitură, care face prăpăd în calea ei. Din aceste motive, mulți se feresc de publicitate, care în loc să înalțe doboară și cele mai sănătoase credințe și principii.

Zaheu învinge mulțimea, înălțându-se

Zaheu s-a lovit și el de mul­țime. Dar prin istețime, nu prin forță, el a depășit mulțimea, suindu-se într-un smochin. Aici a fost reușita lui: de la înălțime L-a văzut pe Hristos. Pe Dumnezeu Îl afli numai înălțându-te deasupra vulgarității lumii acesteia. De aceea, atunci când mulțimea încurcă, trebuie găsite modalități de ridicare deasupra ei, ca să ajungem la Hristos.

În felul acesta Zaheu a avut succes. Nu numai fiindcă a de­pășit blocajul mulțimii, ci mai ales pentru că Hristos l-a văzut pe el. Hristos ne vede pe toți, dar ne vede, îndeosebi, pe cei care Îl căutăm de la înălțimi duhov­nicești. Dacă noi nu vrem să ne ridicăm, nici Hristos nu ne ridică cu forța. Toată spiritualitatea ortodoxă nu înseamnă altceva decât înălțarea noastră continuă pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, pentru ca astfel și Dumnezeu să ne cunoască pe noi.

Ceea ce a urmat a fost rezultatul întâlnirii dintre Dumnezeu și om. Mântuitorul, văzându-l, Se autoinvită în casa lui. Un lucru neașteptat. Zaheu răspunde imediat, plin de bucurie, fără să se eschiveze, semn că vizita a fost pe sufletul lui și pregătește cele cuvenite oaspeților deosebiți. Nu știm ce dialog a purtat Iisus cu Zaheu, Evanghelia ne relatează numai rezultatul acestei convorbiri, și anume faptul convertirii lui Zaheu într-un mare binefăcător: „Jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, și dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, îi întorc împătrit” (Luca 19, 8). Văzând aceasta, Mântuitorul a răspuns îndată: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!” (Luca 19, 9).

Dumnezeu ne caută acasă

De atunci Dumnezeu ne caută acasă. Hristos a venit să ne sfin­țească viața, întemeind Biserica mare şi totodată ne mân­tuiește casa, familia, care este Biserica mică. Cele două Biserici, mare și mică, sunt într-o continuă întrepătrundere și inter­dependen­ță. Cred că Mântuitorul, atunci când a zis că cine crede în mult, crede și în puțin, a vrut să spună că cine crede în Biserica mare crede și în Biserica mică. De aici și concluzia că nimeni nu se poate mântui în Biserica mare, dacă nu se preocupă de mântuirea casei lui, a familiei lui, a Bisericii mici.

Acest lucru l-a știut foarte bine, mai ales, părintele Arsenie Boca. De aceea toate învăță­mintele lui aveau referire directă la familie, cu toate aspectele ei, inclusiv la viața intimă. „Feciorie pân’ la Cununie și fidelitate pân’ la moarte” a fost una dintre cele mai cunoscute apoftegme ale lui. Ca să ne mântuim în Biserica mare, nu putem să ignorăm cele mai intime aspecte din Biserica mică, nici apoftegma părintelui Arsenie Boca.

Astfel, în familie se vede cel mai bine cum ne lucrăm mântuirea și câtă importanță acordăm Bisericii. Cu casa noastră începe desăvârșirea noastră. Pentru că în familie se perpetuează actul creator, iar în Biserica mare se dăruiește actul recreator, adică mântuirea.

Cu Hristos, la masă

Pentru aceasta Hristos a poposit la Zaheu și a adus mântuire nu numai lui, ci și casei lui. El vrea să fie cu noi, să stea la masă și să mâncăm împreună. O rugăciune populară spune: „Cruce-n masă, Cruce-n casă/ Dumnezeu cu noi la masă”. Aceasta este esența, rostul Liturghiei cosmice, care începe cu Liturghia din Biserică și cu împărtășirea noastră.

 Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că, așa cum mama își strânge copilul la sân și-l hrănește cu lapte, tot așa Hristos ne strânge pe toți în Biserică și ne hrănește cu Trupul și Sângele Lui. Și așa cum pruncii nu pot crește dacă, în Biserica de acasă, nu se hrănesc de părinții lor, tot așa și creștinii, din Biserica mare, nu pot crește duhovnicește dacă nu se hrănesc cu Sfânta Euharistie. Fiecare Liturghie este o chemare la împărtășire, așa cum în fiecare zi ne hrănim cu cele pământești.

Casa lui Zaheu trebuie să fie și casa noastră. Pocăința lui Zaheu trebuie să fie și pocăința noastră. Iar bucuria lui Zaheu care stă la masă cu Hristos trebuie să fie și bucuria noastră, a celor care participăm la Sfânta Liturghie. Nu prin asistare, ci prin mâncare, nu prin uitătură, ci prin băutură, iar mâncarea și băutura noastră sunt Trupul și Sângele Lui Hristos.

Nu înălțime de brad, ci un suflet curat

Zaheu ne-a arătat că mulți­mea poate fi biruită atunci când sufletul dorește cu ardoare să-L vadă pe Hristos. El ne-a mai arătat că întâlnirea cu Hristos cere înălțare, nimeni nu-L poate coborî pe Dumnezeu din cer, dacă nu urcă spre El. Bunătatea lui Dumnezeu este așa de mare, încât El se coboară spre noi, chiar și atunci când mișcăm numai un deget spre El.

Zaheu Îl primește pe Mesia în casa lui, Îl pune la masă și Îl hrănește cu cele pământești. Dar Hristos ne invită la masă, în Biserica Lui, și ne hrănește cu „ale Sale, dintru ale Sale”, adică cele cerești, Trupul și Sângele Lui.

Zaheu era mic de statură, dar de o mărinimie mântuitoare. Hristos era Dumnezeul Cel mare Care, smerindu-Se pe Sine, S-a făcut mic asemenea nouă. Așa a avut loc marea întâlnire din ­Ierihon. De aceea, dacă și noi vrem să stăm la masă cu Hristos, acasă, trebuie să știm că nu avem nevoie de-o înălțime de brad, ci de un suflet curat. Iar Dumnezeul cel mare se face pentru noi mâncare.

 

                  Pr. Conf. Univ. Dr. Irimie Marga – 22 Ianuarie 2023

Acasă, la românii uitați

 

                                                                                                    de Gheorghe Pârja

Cu o vreme în urmă, bunul confrate Adrian Marchiș mă invită, într-o seară, să ascult o melodie de demult. Era un cântec nemaiauzit de mine, parcă izvorât din pietrele aspre ale Gutâiului, Sermeteșului ori Țibleșului. Vocea unei femei venea dintr-un adânc de lume. După ce s-a isprăvit caseta, iar gândul meu hălăduia prin vreascurile trecutului, Adrian mă întreabă dacă recunosc horea aceea, adusă de el de sub streașina unei lumi necunoscută mie. Ca să nu mă pierd în aproximații, el îmi spune că e un cântec de la românii volohi. Din satele Mircea și Poroșcovo, din vestul Ucrainei. Omul de radio, care este Adrian Marchiș, a bătut drumuri noi, pe care eu nu le cunoșteam. La vreo 200 de kilometri de Maramureș, trăiesc acești oameni uitați de istoria noastră.

În seara aceea s-a trezit în mine dorul de cunoaștere, cu întrebări cărora nu știam să le răspund. Nu după multă vreme, am avut norocul să mă aflu acolo, fiind cooptat în echipa de cercetare a profesorului Viorel Ciubotă, pe atunci directorul Muzeului din Satu Mare. Din suita de studiere au mai făcut parte universitarii clujeni Ion Cuceu și Ioan Faiciuc. Evident, și Adrian Marchiș. Ghid și îndrumar prin zonă ne-a fost profesorul Vasile Marina, de la Universitatea din Ujgorod. Vasile este de obârșie din Strâmtura, cea de dincolo de Tisa, și este printre primii români cu care am făcut legături de prietenie și cunoaștere reciprocă. El ne-a deslușit episoade de istorie recentă din Maramureșul mușcat. El ne-a dus pe urmele acelui cântec de început de lume. Am întâlnit oameni cu un destin extrem de interesant.

Acolo, în Camenița, Mircea și Poroșcovo, am dat mâna pentru prima dată în viața mea cu românii volohi. Despre care nu știam aproape nimic. Dialogul cu ei a fost o revelație. O uimire a descoperirii unor oameni care vorbesc românește. Am stat la sfat cu ei, le-am deslușit viața de acum, dar și de mai încolo. În carnetul meu de reporter sunt însemnări relevante. Întrebările mele au primit răspunsuri lămuritoare. De pildă, Simociko Alexandru Ivanovici și-a declarat identitatea în modul cel mai firesc. Întreb: cum vă ziceți între voi, români sau volohi? Răspunsul a venit fără să stea pe gânduri: români ne zicem! Ce nume de familie purtați? Răspuns: Bogdan, Canaloși, Voloșin, Ivanovici. De unde ați venit aici?, îl iscodesc. Răspuns pentru mirarea mea: Știu că am venit aici din România, din Biserica Albă.

Constat că vorbesc bine românește. De aceea îl întreb: copiii voștri vorbesc românește? Răspunde omul din fața mea: Acasă, cu copiii, cu toți românește grăim. Ce școală ai făcut, Simociko? Am făcut școala rusească! Pe marginea acestui dialog putem emite multe comentarii despre felul cum o comunitate poate fi rătăcită de frământările din mersul istoriei. Doamna directoare a Școlii din Camenița, Maria Kovali, îmi spunea că în comună trăiesc vreo 15 etnii. Volohii nu au statut de etnie, pentru că sunt socotiți ucraineni. Sunt foarte muncitori, au lucrat pe tot întinsul Ucrainei, sunt descurcăreți și autodidacți. Îi întreb dacă ascultă Radio România Actualități. Gheorghe Voloșin îmi spune: „Ascultăm și înțelegem câte ceva de acolo. Ne place să auzim a noastră limbă. Să auzim despre a noastră nație.”

Le dăruiesc câteva ziare. Mă privesc cu oarecare sfială. Aflu misterul atitudinii: „Nu știe nimeni să citească românește. Dă-mi ziarul, că îl pun pe perete ca o icoană”, spune Voloșin. Am decupat câteva secvențe dintr-o realitate surprinzătoare pentru mine. Este un exemplu răscolitor de felul în care uneltele istoriei au lucrat pentru despărțirea vorbitului de cuvântul scris. Un fel de exil interior. Așa am înțeles rostul cântecului acela profund. M-am gândit la acei români-volohi. Acum, țara în care trăiesc trece prin foc și sabie. Unii sunt pe front, alții au murit. La despărțire, Mihai Stancovici mi-a dăruit aceste versuri cântate: „Stai, dorule, și ți-oi spune/ Că m-o mâncat multe-n lume.”

Da, am fost acasă la românii uitați. Știu că mai sunt și alți maramureșeni. Să nu-i uităm. Măcar atât.

Acasă, la George Coșbuc

 

                                                                                                      de Gheorghe Pârja

În aceste zile crispate, cu turbioane sufletești, cu amenințări venite în galop, unde fugim de acasă? Că tocmai în vatra familiei ești ochit cu armele năravurilor unor personaje care nu doresc să dea seama nimănui de faptele lor. Când scriu acest text, se derulează la TVR un interviu cu celebrul șahist Garry Kasparov, un redutabil opozant al lui Putin. Nici aici nu am scăpat de rânduielile zilei. M-am uitat pe un calendar literar și am văzut că în 9 mai se împlinesc 104 ani de la moartea poetului George Coșbuc. Asta-i soluția!, mi-am zis. Drumul până la casa lui George Coșbuc nu este lung. Îl poți străbate cu gândul, cu pasul, dar mai ales cu lectura. Am ales varianta mai la îndemână. Deschid cărțile vremii și citesc ce a scris Bogdan Duică la înmormântarea ilustrului dispărut: „La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile nea­mului nostru.”

La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară,” publică un necrolog pe care-l încheie cu aceste cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării.” George a fost al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei. Copilăria și-a petrecut-o la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului. Învață în satul natal și la Telciu. Învață germana cu un unchi. După bacalaureat se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității maghiare din Cluj (1884). Începuturile sale literare s-au petrecut, la 15 ani, într-o foaie pedagogică din Ardeal. Corespondează cu Slavici, care îl cheamă în redacția ziarului din Sibiu.

În vara anului 1887, poetul începe să lucreze ca redactor la revista „Tribuna”, inaugurând o etapă hotărâtoare în cariera sa literară. Mișcarea literară de la această revistă a dus la cristalizarea poziției lui Coșbuc față de literatură, în direcția interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, orientată spre idealul restabilirii unității naționale a poporului român. Titu Maiorescu îl invită pe Coșbuc să lucreze la București. La acea vreme, Ardealul era sub ocupație austro-ungară, iar legile respectate erau cele semnate de împăratul Franz Iosef. Nu făcuse armata și nici nu avea de gând să o facă. Publicase mult, era recunoscut ca poet, pe la adunările literare poezia lui era citită. Se împrietenise cu Slavici, se întâlnea des cu Caragiale, îl admira pe Eminescu. Dar tot mai des îl încovoia tristețea și dorul de a fugi acasă, în Ardeal. Dar vremurile nu-i îngăduiau. Vine pe lume fiul Alexandru, care era de o frumusețe tulburătoare.

În august 1915, ochii seraficului chip s-au închis pentru totdeauna, în urma unui accident de mașină pe Valea Oltului. Avea doar 20 de ani. Moartea fiului l-a marcat profund pe poet. Casa natală, la care ținea atât de mult, transformată acum în muzeu, a fost ridicată chiar de tatăl său, părintele Sebastian Coșbuc. La construcția casei au ajutat toți oamenii satului, de când s-a desprimăvărat și până toamna târziu. Apreciată ca una din cele mai vechi clădiri din spațiul Țării Năsăudului, casa lui George Coșbuc a fost ridicată în preajma anului 1840. Este locuită de șirul de neamuri. În anul 1954, o cumpără statul român. Grupul de cărturari ardeleni de la Sibiu sugerează înființarea unui muzeu dedicat poetului. Fapta se întâmplă și casa natală a poetului George Coșbuc devine primul muzeu memorial de literatură română din spațiul românesc. Așa cum arată muzeul azi a fost gândit în anul 1986, după planul tematic expozițional realizat de cercetătorul Constantin Catalano, fiind sprijinit de președintele Consiliului Județean Bistrița-Năsăud, Mihai Marina, cu obârșii maramureșene.

Ca să scap de presiunile zilei am ales varianta memoriei. Unde la un capăt de drum mă aștepta Casa lui George Coșbuc, un muzeu închinat poetului unic prin faptul că deține exponate originale din viața și operele celui care a rămas “suflet în sufletul nea­mului.” Sincer să fiu, am ajuns cu gândul în Casa lui Coșbuc, dar nu sunt sigur că am ieșit de acolo. Ori mă mai plimb pe poteca de la moară. Tămăduitoare călătorie în vremi răsturnate. Cum de leac sunt și cuvintele lui Liviu Rebreanu: „Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”

Acasă

Atunci, de-abia atunci

                                am ajuns

Cu genunchii zdrobiţi,

                      pantalonii în mână

Aveam părul acela netuns

Poate de-o zi, ori de o săptămână

Nu ştiu, ba ştiu, că mama a intrat

                                           în casă,

Tata, mâhnit mă privea peste mână

Chiar ajunsesem la mine acasă

Poate, de-o zi ori de o săptămână...

                            Sandu Augustin BĂBAN

                             16.03,2012, acasă la Gelu Dragoş