Nicăieri în lume, într-o
economie echilibrată, agricultura nu este pe post de cenușăreasă. Dimpotrivă,
în absolut toate țările dezvoltate (SUA, Germania, Olanda, Danemarca, Italia,
Franța etc.), agricultura beneficiază în mod firesc de toate avantajele
mecanizării și automatizării, chiar dacă pe ici, pe colo (prin părțile
esențiale) se comit excese devenite deja
o regulă (ex. chimizarea), în vederea sporirii producției la hectar, implicit a
profiturilor obținute de producători.
Dar cum totul până la urmă
se întoarce împotriva omului neștiutor, sau – dimpotrivă – prea știutor (specialiștii,
cercetătorii), care îndrăznește să violeze resorturile intime ale naturii-mamă,
iată că tot la occidentali (ei sunt cei mai afectați) campania de conservare a
naturii, ridicată la rangul de politică de stat, precum și cea de producere a
alimentelor ecologice, a devenit o realitate tot mai pregnantă.
Cauza este atât de intim
legată de logica elementară, încât te minunezi cum de unele companii suprainconștiente
ignoră un fapt de-o asemenea importanță pentru omul din totdeauna și de
pretutindeni – cum că el nu poate exista decât ca parte vie și activă din
organismul generos al mamei natura!
Cum stau lucrurile la
acest capitol în România? Agricultura românească este pe post de cenușăreasă
din simplul motiv că toate compartimentele economiei naționale postdecembriste
sunt praf și...cenușă. Altfel spus, cam la toate capitolele vitale ale unei
economii dinamice stăm mai prost ca în perioada ultradirijismului
antedecembrist, când atâtea fabrici și uzine lucrau în pierdere, iar recoltele
erau adunate de pe câmpuri cu ajutorul elevilor, studenților și militarilor.
Dar se producea, și oricât
au fost pe-atunci recoltele de slabe, România n-a fost niciodată obligată să
importe cantități masive de alimente, așa cum s-a întâmplat în toată perioada
postdecembristă, când circa 70% din hrana românilor este cumpărată din
străinătate pe bani grei.
E drept că altele sunt
pretențiile românilor din zilele noastre în comparație cu grosul românilor din
perioada antedecembristă, cărora li se lua mîncarea de la gură pentru ca țara
să-și atingă orgoliosul și în același timp inumanul țel fixat de Ceaușescu –
plata integrală a datoriilor contractate, numai prin încasările din vânzarea
produselor agricole! Dar tot atât de adevărat este că pe-atunci nu vedeai
milioane de hectare de pământ lăsate în paragină, că terenurile arabile expuse
la secetă (îndeosebi Bărăganul) erau irigate și că perdelele de pădure pentru
protecția culturilor și a așezărilor de la șes erau extinse, nicidecum
măcelărite ca în acești ani de libertate asimilată cu libertinajul, când e
atâta nevoie de ele după ce aproape toate pădurile au fost tăiate de mulțimea
fără număr a tâlharilor mari și mici.
Apoi că sănătatea mediului
ambiant este pusă la noi în discuție cu o condamnabilă întârziere și
îngăduință, deși pretutindeni în România apele și solul sunt grav infestate,
iar pădurile (câte au mai rămas) în continuare decimate într-un ritm dement comparativ
cu ritmul de melc al reîmpăduririlor...
Sigur, partea cea mai mare
de vină pentru această stare alarmantă de lucruri revine instituțiilor și
factorilor decizionali, care, atunci când nu sunt corupți pe față, favorizează
aceste fapte criminale printr-o nepermisă indiferență și toleranță față de
hoți.
N.B.Se știu nenumărate cazuri când pădurarii și brigadierii
acționează mână în mână cu hoții, cărora – firește, contra cost – le impun de
unde să taie și, mai ales, cum să taie. Adică să nu rămână nici cea mai mică
urmă la locul faptei. Căci spun ei ca un fel de justificare: „Dacă cei mari
fură milioane de euro și nimeni nu-i ia la rost, întrucât corb la corb nu-și
scoate ochii, noi o facem pentru ca să avem din ce să trăim...” Și o fac cu
atâta pricepere, încât, la fel ca vameșii, nici paznicii pădurilor nu sunt
muritori de foame, chiar dacă au ghinionul să-și piardă slujbele.
Dar la fel de adevărat este
că celălalt coeficient de vină revine zonei de inconștiență a cetățenilor, puși
cu orice chip pe căpătuială, indiferent dacă aceasta este meschină, ori certată
la cuțite cu bunul simț.
Cum altfel se explică
dispariția atâtor livezi frumoase? În loc să le îngrijească și să planteze
puieți pe toate dealurile golașe, așa zișii gospodari postdecembriști pur și
simplu au dat iama în pomii fructiferi și i-au transformat în lemne de foc. Iar
acuma când munții și dealurile sunt rase ca-n palmă, nu cred că-i potrivit să
ne mirăm ba de furia ploilor și viiturilor, ba de cea a vânturilor și
nămeților...
Nu trebuie să fii
specialist ca să-ți dai seama că cea mai mare bogăție a României este pământul
așa cum ni l-a dat Dumnezeu, pământ bun de uns pe pâine în faimoasele noastre
grânare din perioada interbelică, și că agricultura este magica pârghie prin
care românii se pot sălta din mizerie, îndeosebi dacă tot mai mulți dintre ei
se vor axa pe producerea de alimente ecologice, nu doar pentru consumul intern
(sursă garantată de sănătate pentru consumatori), ci și pentru export (sursă
aproape inepuizabilă de valută pentru producători și țară, acuma când cererea
de asemenea alimente este în continuă creștere, iar prețurile urmează aceeași
curbă crescătoare).
Sighetul Marmației, George Petrovai
21 dec. 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu