ÎNGERUL PĂZITOR!

 Lipsa de experienţă pe ogorul literaturii şi inhibiţia aferentă privează omenirea de minunate poveşti. Poveşti de viaţă. Poveşti de dragoste. Poveşti cu Dumnezeu. Poveşti. Prea puţini suntem cei care ne luăm inima în dinţi pentru a le prezenta publicului. Critica este adesea prea vehementă şi îi opreşte pe foarte mulţi să se exprime.   Chiar dacă nu au pretenţia că sunt scriitori.

                                            Eu adun de mulţi ani poveştile Oarţei de Sus şi ale Ţării Codrului. Unele sunt foarte vechi. Altele se derulează sub ochii mei, mă uluiesc şi mă obligă să le scot la lumină. Sunt mult prea frumoase şi se pot include între acelea  care au “adăpat” sufletele oamenilor de-a lungul timpului. Cea de faţă este o simbioză între real şi ireal, între lumea văzută şi cea nevăzută, între iubire şi pedeapsă. Povestea este în plină desfăşurare  şi continuarea mi-e imposibil să o intuiesc. Finalul ei nu-l voi apuca de bună seamă.

                                            Încurcate şi neînţelese sunt căile Domnului !

                                            În primăvara acestui an Dumnezeu mi-a trimis un gând bun. De fiecare dată când mergeam la liturghie primul sentiment, după ce mă aşezam la locul meu pentru a mă ruga,  era unul de scârbă. Banca era murdară. Un strat gros şi negru de murdărie o acoperise în jumătatea de veac de când servea în biserică. Curatorilor aşa li se părea normal şi rugăminţile de a o curăţa au rămas fără ecou.  Mânecile de la cămaşa mea se înnegreau şi primeam o stare de silă. Mare mi-a fost surpriza şi bucuria când senatorul care ne reprezenta în parlamentul ţării  ne-a dăruit bănci noi. Miroseau a răşină de brad şi îmi dădeau o stare de bine. M-am gândit atunci că trebuie să intervin şi să le protejez. Să le tapiţez. Să pot beneficia până la capătul zilelor mele de această stare de bine.

                                            Cum pe mine banii nu m-au scos niciodată din casă trebuia să găsesc o soluţie şi gândul cel bun a venit iarăşi. Mi-am zis să apelez la foştii mei elevi stabiliţi în Baia Mare. Mai ales că unii dintre ei aveau deja o stare materială bună, dar deprinderea faptelor creştineşti nu o căpătaseră încă.  Primul nume care mi-a venit în minte pentru această “temă de casă” a fost Vasile , un copil aproape  de  inima  mea.

                                            Ca un dascăl care şi-a iubit meseria  am avut permanent dorinţa de a urmări viaţa şi cariera foştilor mei elevi. Reuşitele lor au fost şi ale mele, iar eşecurile mă dureau şi pe mine. Şi mă dor şi astăzi.

                                            Vasile era un băiat de inteligenţă medie, cu memorie bună şi curios din fire, calităţi care i-au fost suficiente pentru a reuşi  şi a putea evolua pe o traiectorie de succes. Îi lipseau însă armele necesare pentru a se putea apăra de marile tentaţii ale oraşului. Nici părinţii şi nici noi, dascălii,  nu-l pregătisem pentru acest război. Părinţii lui au fost oameni simpli, iar mama a trecut în lumea cealaltă la o vârstă nedreaptă. Mulţi dintre foştii mei elevi   au pierdut războiul respectiv. Mi-am asumat mereu aceste eşecuri, dar sincer să fiu nu ştiam ce aveam să fac pentru ei. Pe de altă parte conştiinţa îmi spune şi acum că ar fi trebuit să fac ceva.

                                            După câţiva ani de la absolvire am auzit că Vasile a devenit ofiţer de poliţie. Eram şi eu mândru. Dar linişte nu aveam. Vasile nu trecuse încă examenul cel greu. Mă gândeam la restaurante, la femeile frumoase, la plăcerile vieţii.  Băiatul  avea deja bani, era un bărbat frumos, plăcut. Lumea în care trăia era plină de capcane.

                                            Au trecut apoi alţi ani şi am auzit că eroul meu fusese înlăturat din poliţie şi că a divorţat. Viaţa îi dăduse prima palmă. Nu ştiu amănunte, nu ştiu cât a durat această perioadă. Apoi veştile bune au revenit. Calităţile native şi inteligenţa, baza de cunoştinţe generale la care am fost şi eu părtaş, şcolile absolvite,  l-au salvat din nou şi Vasile a devenit avocat sau  angajat al unei firme de avocatură.  Avea şi o nouă familie.  În acest timp l-am întâlnit şi în lumea poeţilor, o lume a elitelor intelectuale. Era mândru să se afişeze alături de poeţii cetăţii. Câteva dintre poeziile lui mi-au căzut şi mie în mână, dar nu suficiente pentru a-mi permite să-mi formez o imagine despre talentul său. Ar fi dorit, şi eu nu m-aş fi dat la o parte, să-i scoatem la lumină,  aici în satul lui natal, harul poeziei. Nu venise încă vremea.

                                            Nici după această “renaştere” nu mi s-au risipit îndoielile. Nu-l vedeam încă învingător în războiul cu el însuşi. Întâlnirile noastre îmi confirmau că nu se putea debarasa de plăcerile lumii, iar Academia O.J.T. este mai mult un bar decât un loc de cenaclu. Cu toate acestea  îmi rămăsese la suflet.

                                            Prin februarie- martie l-am invitat  să mi se alăture în proiectul de înfiinţare a Muzeului Satului Oarţa, iar răspunsul lui pozitiv şi prompt m-a bucurat. Şi apoi a urmat telefonul meu :

-    Vasile dragă, ţi-am pregătit o nouă temă de casă.

-    Vai, domnule profesor, cât mă bucur să o aud.

-    Te rog să faci o colectă pentru a aduna vreo două mii de lei de la orţenii de sus domiciliaţi în Baia Mare. Doresc să tapiţăm noile bănci din biserică. Să cauţi şi o firmă care să execute lucrarea. O să-ţi aducă  satisfacţie.

-    Domnule profesor, parcă ascult porunca unui înger. De când  aştept ocazia să fac şi eu o faptă creştinească pentru a mă mai purifica de atâtea păcate. Pentru că, recunosc, am trăit în ticăloşie prea mult timp.

-    Dragul meu, am să-ţi dau o listă de orţeni aflaţi la Baia Mare şi numerele lor de telefon. Propune-le în numele meu acest proiect, pentru că ştiu că tu eşti ruşinos şi o să-ţi vină greu să le ceri bani. Vor interpreta că doreşti doar să-i escrochezi.

-    Vă mulţumesc din suflet. Să fiţi liniştit. Am să mă mişc foarte repede. Sper ca prin această faptă să reintru în graţia Domnului Dumnezeu. De mult îi simt lipsa. Ştiţi că am fost de mic credincios, dar Satana….

                                            Au trecut doar două săptămâni de la această convorbire şi într-o bună zi mă trezesc cu Vasile şi cu o echipă de meşteri la biserică. Veniseră să se apuce de treabă.  În câteva ore interiorul casei lui Dumnezeu era cu totul altul. Curat, cochet elegant. Eu eram bucuros că mai scăpasem de o angoasă şi abia aşteptam reacţiile sătenilor. Vasile chiar mi-a depăsit aşteptările, aducând  pentru biserică şi alte daruri. Între acestea o icoană foarte frumoasă, de mari dimensiuni, pe care vroia să o instaleze pe turnul bisericii, în exterior.

                                            A venit şi patroana firmei  care a executat lucrarea. Era o femeie cu aspect comun, trecută de prima tinereţe. Am remarcat la dumneaei un corp mlădios, chiar dacă chipul nu etala o frumuseţe deosebită. A pus mâna la lucru alături de angajaţii  săi de cum a intrat în biserică şi pe loc a găsit soluţii pentru toate problemele apărute. După limbaj mi-am dat seama că este unguroaică. Apoi am aflat că o cheamă Brigitta, că este inginer şi deţine o mică firmă de mobilă.

                                            Bucuria lui Vasile era fără margini şi hotărârea de a face şi alte lucruri  pentru biserica copilăriei sale era înzecită. M-a asaltat cu proiectele de viitor. Am fost părtaş la bucuria lui şi l-am încurajat.

                                            După asemenea fapte parcă   aştepţi ca Dumnezeu să te răsplătească, bieţii oameni au asemenea speranţe, deşi răsplata este doar pe lumea cealaltă, iar căile Domnului sunt încurcate şi greu de înţeles pentru noi.

                                            A trecut cam o lună de zile şi o veste parcă m-a trăznit : Vasile s-a electrocutat şi zace ca o “legumă” pe un pat al  spitalului judeţean. Am aflat  apoi că medicii nu-i dau nici o speranţă pentru că a stat prea mult timp sub tensiunea curentului electric şi centrii  nervoşi  i-au fost lezaţi iremediabil. Parcă a căzut cerul  pe mine.Doar eu am fost cel care l-a  îndemnat la fapta pe care v-am povestit-o. Prima reactie a fost de respingere. Limita credinţei mele nu a putut depăşi niciodată bariera unor întrebări existenţiale. N-am putut accepta niciodată, de exemplu, faptul că anumiţi oameni se nasc cu boli cumplite, cu malformaţii, fără capacităţi  intelectuale. Alţii cât trăiesc pe pământ au dureri îngrozitoare. Unii nici nu pot dobândi calităţi umane. Toată viaţa lor este un calvar. De ce ? Pentru păcatul originar ? Cum să pot înţelege că Dumnezeu l-a răsplătit pe Vasile în acest fel ? Liniştea mea sufletească s-a spulberat şi eram convins că voi trăi toată viaţa cu conştiinţa vinovăţiei. Cine m-a pus să-l implic pe acest om într-un proiect personal ?

                                            Am încercat să comunic cu el, să-l caut. Singurul canal de informare pe care l-am găsit a fost sora sa,  Maricica . Mi-a spus că nu are sens să-l caut pentru că este în coma  profundă şi că nu-l pot ajuta cu nimic. Am apelat şi la un medic, consătean,  şi răspunsul lui a fost limpede. Pentru Vasile nu se mai poate face nimic. După câteva luni Maricica mi-a spus că l-au dus la Cluj Napoca într-o ultimă încercare de a-l salva. Medicii din Baia Mare erau  decişi să-l deconecteze de la aparate. Mă gândeam la înmormântare. Mă decisesem să nu particip. Ar fi fost peste puterile mele.

                                            Există în viaţa noastră şi zile extraordinare. Zile frumoase. Zile în care îngerii îţi intră în casă. Din păcate sunt atât de rare !  Pe la începutul lui noiembrie,    într-o  duminică senină de toamnă m-a cuprins o stare specială. Mă întorsesem de la biserică şi acolo căpătasem un sentiment de uşurare. Mă rugasem ca de obicei pentru ai mei, pentru familie, pentru prieteni, pentru săteni, pentru toţi. Pur şi simplu simţeam că sunt mai uşor. Şi vesel. Aveam starea aceea de bine pe care ţi-o dă faptul că toţi cei dragi sunt sănătoşi, familia fericită. Stăteam pe fotoliu şi savuram acea stare specială. Apoi aud bătăi în uşă şi un glas de femeie :

-    Domnule profesor sunteţi acasă  ?

-    Da, poftiţi înăuntru ! Apoi am rămas înmărmurit. Vizitatorii  mei erau  Brigitta şi Vasile !

                                            I-am rugat să ia loc. Eram  fără glas. Brigitta radia. Vasile avea pe faţă un zâmbet. Am sesizat  şi o undă de tristeţe în acel zâmbet, dar era zâmbetul lui.

-    Domnule profesor, am trecut pe lângă casa dumneavoastră şi o forţă necunoscută m-a oprit şi m-a îndemnat să vă caut. Parcă şi Vasile a făcut un semn. Venisem la Oarţa ca să-l vizităm pe badea Ştefan, tatăl lui Vasile şi.,.  să facem terapie. O să vă explic eu.                                                                                         Mi-am revenit cu greu, iar încetul cu încetul discuţia s-a transformat într-o adevărată spovedanie.

-    Povesteşte-mi Brigitta, trebuie să înţeleg şi eu noua minune dumnezeiască pe care o trăiesc. Şi mi-a povestit…..

                                            Accidentul lui Vasile s-a întâmplat într-o seară, târziu, pe când se întorcea de la serviciu. Poate era şi  puţin băut. Atunci l-a apucat tunsul gazonului. Iarba era umedă, iar cablul de la maşina de tuns iarba  neizolat . Câinele lui îl “ajuta” şi el la treabă şi îi plăcea tare mult să muşte cablul. Până a străpuns izolaţia şi s-a electrocutat. Din instinct Vasile a sărit să-l salveze, dar când a pus mâna pe el a căzut la pământ. Şi cablul s-a lipit de mâna lui. A trecut ceva timp până când un copil din vecini, întârziat şi el pe undeva prin oraş, l-a găsit. Medicii de la S.M.U.R.D. l-au găsit inconştient, în comă. A ajuns la terapie intensivă. Era o legumă.

-    Şi tu cum ai aflat despre accident ?

-    De la fiica  mea, care este colegă cu fetiţa lui Vasile. Întâmplător.

                                            Mi-a povestit apoi cum s-a dus la spital. A aflat cu strângere  de inimă diagnosticul şi a mai aflat  că nimeni nu-l căutase. Tatăl său este neputincios şi el, iar fratele  şi surorile erau departe de Baia Mare. Concubina lui Vasile se hotărâse să-l abandoneze. Nu mai vroia să  audă de el. Considera că nu merită. Era decisă să nu-l mai primească niciodată acasă. Tocmai când  Vasile avea cea  mai mare nevoie de ajutor. Părea evident că Dumnezeu îşi luase mâna de pe acest suflet. Ajunsese pe fundul prăpastiei. Creatorul însă avea alte planuri. Vroia doar să-l treacă prin focul purificării. Altfel nu-l putea salva.

                                            Atunci a apărut îngerul păzitor. Nimeni altul decât Brigitta.

-    Si  ce-ai făcut, draga mea ?

-     Atunci mi-a venit gândul cel bun. Vasile intrase de mult în sufletul meu şi odată intrat acolo s-a cuibărit definitiv. M-am decis să fac tot ce se putea pentru a-l salva.

                                            A continuat să se confeseze. Mi-a spus câte greutăţi a trebuit să depăşească. Avea o firmă foarte greu de condus. Criza o trăgea spre faliment, iar comenzile erau puţine. Apoi familia. Mama bolnavă. Fetiţa, viaţa ei,  căreia trebuie să-I ofere toate şansele. Chiar fostul soţ. Poartă şi grija lui. Şi peste toate ..,. Vasile.

                                            Cel mai greu a fost cu timpul. Vasile trebuia supravegheat permanent pentru că spitalele noastre, ferească Dumnezeu, nu pot acoperi asemenea nevoi. Şi Vasile a ieşit din comă.  Dumnezeu îi zidea o nouă viaţă. Dar pornea din nou de la zero. Nu putea face nimic. Trebuia hrănit, spălat, protejat. Avea nevoie de medicamente scumpe şi greu de procurat. Trebuia învăţat să umble şi să vorbească. Era nevoie de exerciţii pentru recăpătarea funcţiilor fiziologice. Şi toate necesitau timp şi răbdare. Brigitta le-a avut pe toate. Şi mai ales l-a avut pe Dumnezeu aproape. I-a dat putere şi minte şi bani. I-a dat de toate.

-    Brigitta, ce ţi-a părut mai greu în această “misie”  îngerească pe care ţi-ai asumat-o ?

-    V-am spus. Cel mai greu mi-a fost cu timpul. Trebuia să fiu alături de toţi ai mei. De mama, de fetiţă, de firmă. De toţi. În toate locurile. De multe ori în acelaşi timp. Mi-a fost greu apoi prin spitale. Am dormit pe unde am putut, pe fotolii, pe jos, pe coridoare. A trebuit de multe ori să plătesc şi aceste “locuri” de dormit.

-    De unde atâta putere ?

-    Cred că de la Dumnezeu. Parcă aşteptam să mi se întâmple aşa ceva. Să-i pot dovedi lui Vasile prin fapte cât de mult îl iubesc. Şi nimic nu m-a bucurat mai mult în viaţa mea decât progresele pe care le făcea în fiecare zi. Azi umblă din nou, aşa ca o marionetă, dar umblă. Vorbeşte stâlcit, dar vorbeşte. Îşi recapătă memoria. Iar la mine se uită ca la un înger.

                                            Din vorbă în vorbă am aflat multe despre această femeie minunată. Ca la spovedanie, mi-a răspuns la cele mai intime întrebări. Mi-a mărturisit că nu contează că ea este unguroaică, iar Vasile român. Dragostea nu tine cont de etnie. Iar cei care promovează asemenea idei sunt oamenii diavolului. Dar bârfa ?  Bârfesc doar cei  răi. Cei care n-au iubit niciodată cu adevărat.

-    Brigitta, eu cunosc cazuri asemănătoare în care au  fost salvaţi bărbaţii  de către soţiile lor, după care le-au trădat.

-    Domnule profesor, eu nu vreau să mă gândesc la aşa ceva. Pentru Vasile mi-aş da viaţa. O să-l iubesc cât voi trăi. Chiar dacă îi cunosc patimile. Şi apoi sunt convinsă că în noua  viaţă pe care Dumnezeu i-a dat-o va fi un alt OM. Focul purificator prin care a trecut îl va face  mai bun. Cu mine a fost bun şi tandru de cum am început să ne iubim. Şi îmi  este suficient. Dacă într-un an Vasile va evolua în sens pozitiv, şi sunt toate şansele,  va fi iarăşi cel care a fost. Mai curat însă.

                                            Apoi au plecat. Se sorbeau din priviri. Ziua mea a devenit şi mai frumoasă. Deplină. Ştiam că aceste zile sunt rare.  Zile cu îngeri păzitori.

                                            Mi-am amintit apoi de cutia Pandorei. De Speranţa. Despre faptul că  Romeo şi Julieta trăiesc şi astăzi. Iar eu am scăpat de o povară foarte grea.

                                            Cu adevărat : Încurcate  şi neînţelese sunt căile Domnului !

                                                                   Oarţa de Sus, 5 decembrie 2012

                                                                           prof.Traian Rus