Adevărat zice proverbul că
sătulul nu crede flămândului. Tot așa, cu rare excepții, bogatul nu crede
săracului. Ba cel mai adesea, cu cât cineva are mai mult, cu atât devine mai
hapsân și mai fără inimă, iar nobile sentimente ca mila, iertarea, altruismul
și iubirea semenilor, niciodată nu fac casă bună cu apucăturile celui pus pe
căpătuială...
Urcarea pe scara
civilizației în decursul istoriei sale, nu l-a învățat pe om să devină mai
uman. Dimpotrivă, gradul de civilizație și fondul sentimentelor atotumane sunt
în majoritatea cazurilor pe poziții antagonice, căci, de regulă, un om de lume
își va râde de slăbiciunile altora și se va jena de propriile sentimente!
Creștinismul, prin
exemplele și învățăturile Mântuitorului Iisus, ne ajută să fim mereu aproape de
săraci (inclusiv de cei săraci cu duhul), de bolnavi și nefericiți și ne
îndeamnă stăruitor să nu ne disprețuim semenii, ci să ne fie milă de bogați și
să-i ajutăm să se smerească, doar în acest chip ei având șansa să-și depășească
trufia și suficiența.
Adică, prin sentimentele
de iubire și milă, sentimente care curăță inimile și le leagă în buchetul
fraternității, avem privilegiul să înțelegem starea de nefericire a acelora
ce-și construiesc fericirea lor șubredă pe adunatul averilor pieritoare.
De altminteri, în Evanghelia după Ioan, Mântuitorul afirmă
răspicat: „Milă vroiesc, nu jertfe!”, iar în activitatea Sa practică de
mărturisire a Adevărului, I se face milă și-i vindecă pe toți neputincioșii
întâlniți: ciungi, ologi, orbi, îndrăciți, după cum tot din milă pentru durerea
încercată de membrii familiei, El îi readuce la viață pe unii morți.
Iar noi, oamenii, nu
invocăm în rugăciuni mila și ajutorul Atotputernicului și nu rostim cu
febrilitate și ardoare „Doamne, ai milă!” în momentele de cumpănă ale vieții?!
Mila creștină, rodită de
suferință și roditoare de iubire sinceră, acționează ca o veritabilă forță
înnoitoare. Iată un exemplu elocvent în acest sens. Oscar Wilde, binecunoscutul
scriitor irlandez, „strălucitor ca un Apollo”, conform caracterizării lui
André Gide, ajunge să fie condamnat la doi ani de închisoare pentru ultraj adus
posacelor moravuri britanice. De
profundis, scriere elaborată în perioada de detenție, relatează cu acuitate
esențiala transformare petrecută în substanța moral-spirituală a „păgânului”
Wilde, adorator pătimaș al zeului Plăcere.
Dacă la început el își
propune să se sinucidă pentru a scăpa de povara rușinii, ulterior va descoperi
secretul autenticei fericiri în durere și suferință („Durerea este adevărul
unic”), în mila față de ceilalți nefericiți și în duioșia resimțită atunci când
suferi pentru altul! „Acum mi se pare că iubirea, de orice fel ar fi ea, este
singura explicație posibilă a întregii suferințe ce există pe lume”, notează cu
convingere celebrul hedonist, de data asta întors cu spatele la plăcerile
amăgitoare ale acestei lumi. De unde se vede că orice slăbiciune are leac, asta
în cazul în care se dorește cu adevărat armonia moral-spirituală prin
utilizarea judicioasă a resurselor cu care am fost înzestrați...
Mai este un fapt: Nu
există un rău absolut, adică de nebiruit! Răul care-i dă târcoale omului
rezultă din calea urmată de acesta în vederea atingerii binelui individul sau
colectiv, respectiv binele ciocoiesc și de clan la învârtiții, șpăgarii și
politrucii României postdecembriste...
De aceea, înțelept este
acela care-l citește pe Nietzsche, dar nu se lasă capturat de viforul
resentimentelor sale împotriva creștinismului în general, împotriva milei în
particular.
Și astfel, tot mai des ne
convingem că mila este indispensabilă, deodată ce (și) cu ajutorul ei ne
menținem oameni!
Sighetul Marmației, George Petrovai
6 dec. 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu