Nicăieri în lumea asta
largă nu cred că o ființă normală se poate plânge de un exces de amabilitate și
politețe din partea semenilor. Dimpotrivă, oricând și oriunde este loc de mai
bine, că doar asta-i alcătuirea paradoxală a omului: binele coexistă cu răul,
dragostea cu ura, adevărul cu minciuna, blândețea cu violența și politețea cu
mârlănia.
Dat fiind că sufletul și
inima fiecăruia dintre noi se dovedesc adăposturi trainice și primitoare
deopotrivă pentru îngeri și demoni, este de la sine înțeles că neîncetat
trebuie să ne preocupe grija pentru ordinea și curățenia lăuntrică. Căci una
este să te lași dominat de impulsuri sălbatice, impulsuri a căror dezlănțuire
fără frâu nu poate să nu te pună într-o postură jenantă, și cu totul altceva
este să dovedești în momentele explozive că poți să-ți stăpânești nervii și
să-ți controlezi reacțiile primitive, într-un cuvânt că ești un om binecrescut.
Este adevărat că, acum ca
și altădată, pentru mulți dintre semeni civilitatea înseamnă doar o mască
agreabilă și zâmbitoare, pe care o poartă cu eleganța unor oameni de lume și
sub care-și dosesc cu dibăcie hăurile minciunii și ipocriziei, lăcomiei și
zgârceniei, necinstei și neomeniei.
Dar la fel de adevărat
este că oamenii normali dintr-o societate echilibrată nu așteaptă să li se
impună o conduită civilizată prin admonestări, amenințări, amenzi și instituții
corecționale, și cu toate astea ei să persiste în atitudinea lor
josnic-sfidătoare, posibil chiar amenințătoare la adresa a tot ce-i înconjură:
familie, colegi, instituții, legi, bunuri publice, țară.
Asemenea însușiri
lăudabile li se inoculează sugarilor prin laptele supt de la mamele lor, lapte
îndulcit prin bun-simț, dragoste și duioșie maternă, iar mai apoi prin acțiunea
conjugată a celor doi factori esențiali pentru formarea caracterelor tinere,
respectiv pentru corectarea caracterelor mai nărăvașe – educație atentă și
credință întăritoare!
Firește că nici o
societate, oricât ar fi ea de prosperă și civilizată, nu este scutită de
serioase bătăi de cap cu răufăcătorii și nelegiuiții pe care-i zămislește.
Iată, bunăoară, societățile Apusului. Toate se lăfăie în osânză și comoditate,
dar toate se confruntă în același timp cu insolubile probleme datorate cruzimii
tâșnită din ambiții și din goana după confort, ori suferinței atroce născută
din lipsa de înțelepciune. Căci nestăpânirea și necumpătarea ajung până la urmă
să fie plătite mult mai scump decât indolența ori nepriceperea, și – așa cum bine
spunea Eclesiastul – prea târziu ne dăm seama că totul este deșertăciune și
goană după vânt...
Dar pînă ce vom ajunge la
înțelepciunea lui Solomon, o înțelepciune impregnată cu serioase doze de
plictiseală față de bunurile și plăcerile vieții, ce necontenit i s-au așternut
la picioare, trebuie să admitem că o guvernare este suportabilă atunci când
majoritatea cetățenilor o tolerează, ba chiar se arată mulțumiți de ea, și că o
societate devine prosperă doar atunci când membrilor săi li se cere stăruitor
să-și întrebuințeze cu folos timpul și spațiul de mișcare ce le revine în
conformitate cu legile scrise ale acelei țări și cu legile nescrise ale
omeniei.
...Dar România? Aici
nevoia de civilitate este mai acută ca oricând. Și asta deoarece legile sunt nepermis
de îngăduitoare cu tâlharii și răufăcătorii de sus și de jos (îndeosebi cu cei
de sus), de parcă cei care le-au elaborat, s-au gândit la ei înșiși după expirarea
imunității și pierderea privilegiilor de care se bucură pe perioada mandatului.
Apoi că pușcăriile
românești au devenit adevărate case de odihnă pentru plevușca nelegiuiților,
unde aceștia se îndoapă pe rupte și lucrează când au chef, ba chiar își permit
să se răzvrătească atunci când în conducerea acestor așezăminte se fac
schimbări neagreate de ei.
În ceea ce-i privește pe
marii rechini, ei bine, cu foarte puține excepții (Adrian Năstase, de pildă)
aceștia scapă de detenție, ba chiar o întind din țară (vezi cazul Omar Haysam)
atunci când – în cârdășie cu unii medici și cu anumiți reprezentanți ai
autorităților – ei hotărăsc că prețioasa lor sănătate nu le permite să suporte
regimul penitenciar, oricât ar fi acesta de blând...
Drept este că mulți dintre
românii care lucrează în străinătate nu asimilează de-acolo ceea ce-i bun, căci
vin în România și-și deversează pe unde se nimerește (străzi, baruri, parcuri
etc.) întreaga mizerie, de care nici vorbă să se poată descotorosi în țările
apusene așa cum le poftește inima.
Și încă ceva. După cum îmi
mărturisea un polițist foarte cătrănit, spiritul civic al românilor este
practic egal cu zero: Din comoditate, ori poate de teama represaliilor, pur și
simplu cetățenii refuză să se constituie în martori împotriva răufăcătorilor
dovediți!
Sighetul Marmației, GEORGE PETROVAI
9 dec. 2012

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu